Istoria judeţelor şi regiunilor din România

Regiunile istorice tradiționale au fost delimitate în momentul constituirii Voievodatelor medievale cu majoritate românească, numite în limbajul popular țările române : Transilvania, Moldova, Țara Românească și Dobrogea. Lupta anti-mongolă și efortul de emancipare de sub suzeranitatea regatului ungar au înlesnit munca de unificare a voievozilor Basarab și Bogdan. La capătul acesteia, geografia politică a Europei de Sud-Est a înregistrat, alături de mai vechiul voievodat al Transilvaniei, supus și condus de maghiari, două state românești : Țara Românească și Moldova. Înainte de alipirea sa la Țara Românească, și de cucerirea sa de către Turci, Dobrogea a fost un despotat cu populație majoritar română, bulgară și greacă.

Populația regiunilor istorice tradiționale a evoluat în decursul istoriei, grupurile etnice și limbile vorbite pe teritoriul lor modificându-se uneori în favoarea Românilor, alteori în favoarea altor grupuri. În zilele noastre, Românii ca grup lingvistic sunt majoritari numai pe teritoriul României (cu excepția județelor Harghita și Covasna) și al republicii Moldova (cu excepția unităților teritoriale autonome Găgăuzia și din Stânga Nistrului). Regiunile istorice românești sunt astăzi cele opt provincii tradiționale : Banatul, Crișana, Maramureșul, Ardealul, Moldova, Oltenia, Muntenia și Dobrogea, dintre care unele depășesc hotarele României de azi, aparținând în parte unor țări vecine.

Cât priveşte organismele administrative, s-au constituit în Ţara Românească judeţele, în Moldova – ţinuturile, iar în Transilvania – districtele, scaunele şi comitatele. Primele menţiuni documentare ale unor judeţe sunt referitoare la Argeş, Buzău, Dâmboviţa, Gorj, Ialomiţa, Ilfov, Motru, Prahova ce pot fi considerate contemporane cu întemeierea statului centralizat muntean, în vreme ce primul ţinut atestat este cel al Neamţului, la 1402. Numărul judeţelor şi al ţinuturilor era aproximativ egal (24), conducerea lor fiind încredinţată unor judeţi, pârcălabi şi vornici, dregători locali cu funcţii judecătoreşti, administrative şi fiscale.
În Transilvania, organizarea administrativ-teritorială reflectă lupta dintre autonomiile româneşti şi tendinţele de centralizare ale coroanei maghiare. Astfel au fost înfiinţate mai multe comitate: Bihor, Crasna, Dăbâca, Cluj, Alba, Timiş, Satu-Mare, Caraş, Arad, Zarand şi Târnava. Comitatele, mai întâi regale, apoi nobiliare, cuprind teritoriul din jurul unei cetăţi. Ele marchează efortul regilor arpadieni de a supune Transilvania propriei lor organizări statale. Comitatul a coexistat mult timp cu districtul românesc.
În timp comitatele au suferit transformări semnificative. Într-o primă etapă este de reţinut tendinţa de înlocuire a comitatului regal cu cel nobiliar, proces care se încheie la începutul secolului al XIV-lea, când se conturează clar organizaţia nobiliară a comitatelor condusă de un comite numit de voievod, un vicecomite numit de comite, doi juzi nobiliari şi câte şase asesori juraţi, aleşi tot dintre nobili. Ulterior răscoalei de la Bobâlna, largile prerogative acordate de regatul maghiar unităţilor teritoriale dominate de „naţiunile” privilegiate desăvârşesc excluderea din viaţa politică a voievodatului, a majorităţii româneşti autohtone.

Districtele româneşti sunt atestate în Ţara Maramureşului, în Făgăraş (1222), în Ţara Amlaşului şi a Rodnei. Multe dintre acestea reprezintă nuclee ale unor vechi formaţiuni politice, în cuprinsul cărora populaţia românească reuşind să rămână compactă. Aveau în frunte voievozi, cnezi sau juzi şi se conduceau după vechiul obicei, în ciuda ingerinţelor repetate ale regalităţii maghiare.
După modelul districtelor şi cu funcţii asemănătoare acestora, se formează, în secolele XIII-XIV, scaunele săseşti şi secuieşti. Iniţial teritoriile în care au fost colonizaţi saşii s-au numit tot comitate, abia după 1224 ei fiind organizaţi în scaune. Scaunele săseşti, menţionate în prima jumătate a secolului al XIV-lea, sunt Sibiul, Sebeşul, Cincu, Rupea, Orăştie, Nocrich (Alţina) şi Miercurea, iar apoi Sighişoara, într-o etapă ulterioară fiind menţionate şi Mediaşul şi Şeica. În fruntea saşilor se aflau juzii scăunali şi cei regeşti. Organizarea saşilor (care cuprindea şi districtele Braşov şi Bistriţa) a evoluat spre „Universitatea saşilor”, o adunare teritorială şi politică ce s-a constituit în secolul al XV-lea.
În ceea ce priveşte organizarea scăunală a secuilor ea a început în secolul al XIV-lea , iar numele lor derivă de la „scaunul de judecată”. În general sun amintite în documente şapte scaune secuieşti – Odorhei, Mureş, Ciuc, Arieş, Sepsi, Kezdi şi Orbo – pentru ca mai târziu să apară şi scaunele filiale. În fruntea secuilor a fost aşezat un comite numit de rege dintre marii nobili unguri, care avea atribuţii militare, judiciare şi administrative, fiind şi principalul mijloc de control al puterii centrale asupra secuilor.
Un loc aparte l-a avut organizarea oraşelor. În Transilvania, acestea se bucurau de autonomie, cu drept de autocârmuire, putând să-şi aleagă organele de conducere: Sfatul orăşenesc, compus din 12 juraţi, de obicei oameni cu avere, având în frunte lui un jude. Judele era şi reprezentantul regelui. Oraşul era condus de burgermeister (magister civicum). În Moldova şi Ţara Românească conducerea orăşenească o exercita un şoltuz, respectiv un judeţ, ajutaţi de 12 pârgari, sub conducerea reprezentantului domniei (vornicul sau pârcălabul de târg).

Alegerea lui Cuza ca domn al Principatelor unite în 1859 a adus cu sine o serie de reforme considerabile, printre care şi cea a reorganizării administrativ-teritoriale. Conform Decretului domnesc nr. 495/1862 şi Legii nr. 396/1864 pentru înfiinţarea consiliilor judeţene, unitatea administrativă de bază a statului a devenit judeţul. Fiecare judeţ (condus de prefect) era împărţit în plăşi (conduse de subprefecţi), care, la rândul lor, se împărţeau în comune (urbane şi rurale). Organizarea lui Cuza opera astfel cu conceptul de judeţ, ale cărui prime atestări datează în spaţiul românesc încă din secolul al XIV-lea.

Odată cu Războiul de Independenţă din 1877 pe harta României avea să reapară Dobrogea (împărţită ulterior în judeţele Tulcea şi Constanţa), în timp ce judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail se ştergeau în favoarea Rusiei ţariste. De asemenea, până la Marea Unire din 1918, Regatul României urma să primească (1913) şi sudul Dobrogei (Cadrilaterul), reprezentat de alte două judeţe, Durostor şi Caliacra. Tot până în 1918, Vechiul Regat urma să cunoască diferite propuneri de organizare administrativ-teritorială, precum căpităniile generale (1881), dregătoriile (1907), circumscripţiile regionale (1912) sau regiunile (1918).

Harta administrativă România 1856-1913

După unificarea teritorială de la finalul Primului Război Mondial, România a demarat, în perioada imediat următoare, proiecte în vederea unificării legislative, economice şi administrative. Astfel, a fost promulgată legea nr. 85/1925 privind unificarea administrativ-teritorială, ce echivala cu recunoaşterea a 71 de judeţe, aparţinând celor 10 provincii istorice: Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş, Bucovina, Basarabia, Moldova, Dobrogea, Muntenia şi Oltenia. Judeţele păstrau subdivizarea în plăşi, formate din oraşe, unele cu statut de municipii.

Pentru numai 2 ani, din 1929 până în 1931, România a aplicat o organizare regională, la iniţiativa Partidului Naţional-Ţărănesc, sub administraţia Iuliu Maniu. Au fost stabilite 7 directorate ministeriale locale (practic 7 regiuni, deşi termenul, considerat sensibil, a fost evitat), ce reprezentau organele teritoriale ale puterii centrale, însă respectau personalitatea juridică a judeţelor din care erau formate. Acestea au fost: Moldova (cu centrul la Iaşi), Muntenia (cu centrul la Bucureşti), Transilvania (cu centrul la Cluj), Basarabia – sudul Moldovei (cu centrul la Chişinău), Bucovina – nordul Moldovei (cu centrul la Cernăuţi), Banatul (cu centrul la Timişoara) şi Oltenia (cu centrul la Craiova). Din păcate, sub administraţia lui Nicolae Iorga, care i-a succedat lui Maniu, această structură a fost anulată, întrucât nu corespundea imperativelor naţionaliste ale guvernului.

Harta administrativă România 1938-1940

Sub Carol I, Bucureştiul avea să se separe de judeţul Ilfov, ca urmare a Legii administrative nr. 13/1936. De asemenea, odată cu Legea administrativă din 1938, România a fost reîmpărţită în 10 ţinuturi (+ capitala), conduse de rezidenţi regali. Ţinuturile, ale căror denumiri nu respectau tradiţia istorică, erau: Bucegiul (cu reşedinţa la Bucureşti), Ţinutul Dunării de Jos (cu reşedinţa la Galaţi), Oltul (cu reşedinţa la Craiova), Ţinutul Mării (cu reşedinţa la Constanţa), Nistrul (cu reşedinţa la Chişinău), Prutul (cu reşedinţa la Iaşi), Someşul (cu reşedinţa la Cluj), Mureşul (cu reşedinţa la Alba Iulia), Suceava (cu reşedinţa la Cernăuţi), Timişul (cu reşedinţa la Timişoara).

După cedările teritoriale din 1940 (pierderea unei părți a Moldovei în favoarea Rusiei, precum şi pierderea Transilvaniei de Nord în favoarea Ungariei) şi abdicarea forţată a lui Carol I, mareşalul Antonescu a hotărât, prin Decretul-lege din 21 septembrie 1940, revenirea la organizarea administrativă pe judeţe, desfiinţând ţinuturile din 1938. După eliberarea din 1941, aceeaşi regulă a fost aplicată şi Moldovei. Ceea ce nu era însă valabil pentru aceste teritorii proaspăt recuperate a fost faptul că jedeţele funcţionau strict în calitate de circumscripţii administzrative de desconcentrare şi control, ele neavând personalitate juridică.

Odată cu răsturnarea regimului antonescian şi semnarea de către regele Mihai al actului de 23 august 1944, în România a urmat instalarea regimului comunist. După 1947 (anul abdicării regelui), au avut loc o serie de reforme menite să schimbe, potrivit cerinţelor socialiste, faţa administrativă a României. Astfel, prin Legea organizării teritoriale nr. 5/1950, cele 59 de judeţe anterioare au fost transformate în 26 de regiuni ce cuprindeau 148 de oraşe şi 177 de raioane. Doi ani mai târziu, cele 26 de regiuni au devenit 18 prin Decretul nr. 331/1952 iar cel al raioanelor a ajuns l83. Patru ani mai târziu, în 1956, reducerea numărului de regiuni a continuat iar numărul raioanelor a crescut până la 192.

În anii comunismului naţionalist, s-au produs schimbări în toponimia regiunilor şi oraşelor, precum şi în cantitatea acestora. Numărul de raioane a scăzut la 142, crescând în schimb numărul oraşelor de subordonare regională (de la 14 în 1950 la 46 în 1961). Scăderea numărului de raioane şi comune după 1960 avea să anunţe, însă, o centralizare devenită deplină până în 1989. Cu Legea nr. 2/1968, România cunoştea o nouă organizare, foarte asemănătoare celei tradiţionale: 39 de judeţe, 2706 comune, 49 de municipii şi 189 de oraşe. Decretul nr. 51/1981 reorganiza judeţele Ilfov şi Ialomiţa, înfiinţând totodată judeţele Călăraşi şi Giurgiu.

După căderea regimului, Constituţia din 1991 şi Legea administraţiei publice locale nr. 69/1991 au stabilit ca unităţi administrative de bază judeţele, municipiile, oraşele şi comunele. Din 1996, odată cu recunoaşterea statutuli de judeţ pentru fostul sector agricol Ilfov, numărul judeţelor este de 41. Mai târziu, aderarea noastră la Uniunea Europeană a adus în discuţie noi obiective de regionalizare, România fiind împărţită în 8 regiuni de dezvoltare, foarte asemănătoare, după cum se poate observa, celor din perioada interbelică. Acestea sunt: Regiunea Bucureşti-Ilfov (cu reşedinţa la Bucureşti), Regiunea Nord-Vest (cu reşedinţa la Cluj-Napoca), Regiunea Vest (cu reşedinţa la Timişoara), Regiunea Sud-Vest Oltenia (cu reşedinţa la Craiova), Regiunea Sud Muntenia (cu reşedinţa la Călăraşi), Regiunea Sud-Est (cu reşedinţa la Brăila), Regiunea Nord-Est (cu reşedinţa la Piatra-Neamţ) şi Regiunea Centru (cu reşedinţa la Alba-Iulia).