FoiletonNoutăți

Boala și moartea lui Eminescu, între mit și realitate III

Eminescu11

f) Un simplu bilet de mână, scris de dr. Suțu la 5 iulie 1883, rămâne drept certificat medical, înscris sacru, de necontestat, deși diagnosticul inițial este schimbat de alți medici, iar pacientul este tratat pentru altă boală decât cea declarată de dr. Suțu.
Pentru a nu putea fi eliberat din ospiciu, Maiorescu pleacă în străinătate chiar în ziua internării poetului, astfel că rudele și prietenii nu-l pot vizita și nu se pot interesa de soarta sa.
Falsul diagnostic de alcoolism și sifilis, permite aplicarea tratamentului cu mercur (element chimic foarte toxic, care poate provoca chiar moartea). Lui Eminescu i se aplică ”douăzeci de fracțiuni a câte 4 grame de mer­cur, când și o jumătate de gram poate avea efecte dăunătoare” (dr. O. Vuia). Urmare acestui tra­tament, poetul suferă o paraliză parțială.
Peste câteva luni, în toamna anului 1883, Eminescu este îndepărtat din țară, fiind trimis ilegal la Viena, însoțit de gardieni. La plecare, în Gara de Nord, unde este prezent și Maiorescu, poetul îi strigă: ”Dr. Mayer, marele moment, o conspirație”, aluzie evi­dentă la legătura lui Maiorescu cu ambasadorul austriac la București.
De la Viena este plimbat prin Italia, cu un supraveghetor după el care, în loc să pună pe hârtie comportamentul poetului, va spune, motivându-și reținerea: ”Europa braucht ruhe” (”Europa are nevoie de liniște”).
Deci, Eminescu reprezintă o problemă externă, este periculos pentru Europa marelui capital evreiesc, pentru iudeomasonerie.
Pe 7 aprilie 1884 ajunge în țară, la Iași, fiind considerat refăcut fizic și psihic.
La finele anului 1888, revine în capitată și este angajat ca redactor la un important ziar politic. Dar… stupoare. După doar trei luni (februarie 1889) este ridicat din ordinul poliției capitalei, dus la același spital evreiesc ”Caritatea” și internat.
La conducerea țării, în acel moment se aflau masonii, cu consensul cărora a fost internat și în 1883; Dr. T. Rosetti (prim-ministru) și avocatul T. Maiorescu (ministru al cultelor), ambii mem­bri marcanți ai lojii ”Steaua Ro­mâniei”.
În spital i se administrează, din nou, injecții de mercur, contra sifilisului, boală niciodată dove­dită, ba chiar infirmată după moarte, când este autopsiat.
Că poetul nu este bolnav de sifilis, ne-o spune chiar unul din medicii săi curanți – dr. N. To­mescu (aflat, totuși, în echipa con­spiratorilor): ”Articulația cu­vin­telor este normală. El pronunță bine și clar și nici scandare, nici gângăvie, nici bolboroseală, nici acele diverse defectuozități, așa de comune în maladiile cerebrale nu s-au putut observa, până în ultimele zile ale vieții sale… Oricum ar fi, sfârșitul total nu părea iminent, căci el se nutrea bine, dormea și puterile se sus­țineau cu destulă vigoare.”
Ipoteza morții, ca urmare a unei pietricele, scăpate din praștia cu care se juca un nebun – Petre Poenaru – în curtea spitalului, care l-a izbit pe Eminescu în frunte, este infirmată de-o altă persoană din interiorul spitalului – dr. Vineș, care l-a îngrijit pe poet în perioada martie – iunie 1889, descrisă în amintirile sale, în anul 1931; ”Contrar zvonurilor melodramatice, Eminescu n-a suferit prea mult de pe urma așa-zisului atentat, care-i pricinuise o simplă zgârâietură…”. ”Era o tăietură a pielii capului de 2 cm lungime”, ne spune dr. Tomescu, ”care s-a infectat datorită desfacerii pan­samentului și a folosirii mâinilor murdare de către pacient, pro­vocându-i un erizipel. Bine îngrijit, erizepelul a dispărut complet”.
Misterul morții poetului este dezlegat de fostul său frizer, D. Cosmănescu, după aproape 40 de ani (1925), care l-a însoțit la plimbare, prin curtea spitalului ”Caritatea”, în chiar ziua morții sale. ”După internarea la Suțu”, ne spune Dumitru Cosmănescu, ”mă cheamă tot pe mine să-l servesc și acolo”. Într-o zi (15 iunie, n.n.), cam pe la ora 3 după amiază, frizerul a venit să-l ser­vească. În jurul orei 4 (d.m. p.m.), fiind cald în camera unde stătea, Eminescu îi propune fri­zerului să facă o plimbare prin grădină. ”Ia ascultă, Dumitrache, hai prin grădină să ne plimbăm și să te învăț să cânți ”Deșteaptă-te Române!”. Cum mergeau împreu­nă și cântau, vine, pe la spate, un bolnav și-l lovește pe Eminescu cu o cărămidă în cap. Lovit după ureche, poetul cade jos, cu sân­gele șiroind pe haine și-i spune frizerului: ”Dumitrache, adu re­pede doctorul, că mă prăpădesc. Ăsta m-a omorât!” Au venit doc­torii cu Șuțu în frunte și ne-au spus să tăcem, să nu se audă vorbă afară, că nu e nimic… Dar, după o jumătate de oră, bietul Eminescu murise…”

Eminescu12

Așa a murit cel mai mare poet al românilor, ucis de un dement, datorită unei regretabile (ori intenționate) lipse de supraveghere a administrației spitalului.
La autopsiere nu se constata nimic important ca indicii de boală, iar dr. Tomescu conclu­zionează: ”Eminescu n-a fost sifilitic… Adevărata cauză a maladiei lui Eminescu pare a fi surmenajul cerebral, oboseala precoce și intensă a facultăților sale intelectuale”.
Iar tratamentul cu mercur și morfină, la care a fost supus, in­ternările forțate în ospiciu, în­cercările de-al considera nebun când nu era, eliminarea sa din societate, sunt crime comise, ai căror autori, morali și materiali, au rămas nepedepsiți de istorie.

– sfârșit –
Ioan Ciama

Note:
– C. D. Niculae, Războiul nevăzut al evreilor sioniști cu românii, pag. 20-54
– Revista ”Națiunea”, nr. 420, 422/2007

You may also like

Comments are closed.

More in:Foileton

Foileton

Fanfara din Coștei (6)

Perenitatea tradiţiei   Membrii S.C.A. sunt invitaţi să participe la mai multe festivaluri ale minorităţilor ...
Foileton

Fanfara din Coștei (3)

Fanfara a rămas fără instrumente Dragostea şi respectul coşteienilor pentru credinţa strămoşească, cântecul şi jocul ...