Către iubitorii de literatură dialectală bănățeană

Prin talentul, dăruirea și sacrificiile de timp și bani ale noastre – cei acum prezenți într-un lung șir început cu mai bine de 120 de ani în urmă – literatura dialectală bănățeană a ajuns la maturitate, la o meritorie ex­tin­dere în conștiința și prețuirea publică, iar prin nu puținele ei valori – la un neîndoios prestigiu în rândul unor reputați cunos­cători și specialiști.

La începutul anilor ’90, din inițiativa câtorva oameni a luat ființă la reînființatul studio de radio Timișoara primul cenaclu radiofonic săptămânal de lite­ratură dialectală bănățeană „Gura Satului”, care și-a sărbătorit nu demult (28 ianuarie 2011) do­uăzeci de ani de existență ne­întreruptă. După primii patru-cinci ani, cenaclul a atins apogeul: și-a definitivat structura, și-a stabilit criteriile valorice, iar în 1996 a apărut la Editura Mirton volumul al III-lea „Gura Satului” la Radio Timișoara, „volum anto­logic și glosar de I.V. Boldureanu”, unde, în ordine alfabetică, sunt cuprinși, prin creații în versuri și proză (sever selectate!), cei șapte membri ai „ediției definitive” de la Gura Satului la Radio Timișoara (Ioan Viorel Boldureanu, Pătru Chira, Ionel Iacob-Bencei, Marius Munteanu, Ioan Olariu, Ștefan Pătruț, Virgiliu Șchiopescu).
Anterior anilor ’90 feno­me­nul creației literare „în grai bănățean” parcursese câteva etape, atingând în prezent vârsta de 120 de ani (1891-2011), datarea certă a debutului editorial fiind consemnată pe ultima pagină din volumul De pe la noi publicat „în dialect” de Dimitrie V. Păcățianu (1856-1900), la Bucu­rești, Institutul de Arte Grafice Minerva, 1899 – astfel: „Bucu­reșci, 1891, Ianuarie”.
După primul război creația „în grai bănățean” (îndeosebi cea în versuri) s-a continuat pe cuprinsul Banatului istoric (și în cel „românesc” și în cel „sârbesc” – adică în Voivodina, Serbia), răz­bă­tând, nu fără dificultăți, op­reli­ști, sinuozități, deturnări și des­curajări (mai mult sau mai puțin mascate), chiar și prin perioada comunistă; când, trebuie s-o spunem, în Voivodina creația în grai bănățean se bucura de un tratament incomparabil mai îngăduitor din partea autorităților, aceasta manifestându-se nu doar tipografic ori spectacular, ci și găsindu-și loc în grila programelor de radio și televiziune locale (redacțiile în limba română).

Dr. Ioan Viorel Boldureanu

Prin larga și stimulativa răs­pân­dire și diseminare a feno­menului creației în grai bănățean de după 1990 – în care „Gura Satului” la Radio Timișoara a avut un rol important – au apărut ori s-au revigorat cenacluri similare (Lugoj, Caransebeș, Făget, Boc­șa, Reșița etc.), precum și la Uzdin și în alte comunități din „Banatul sârbesc”; au apărut reviste, numeroase „volume de autor” (scrise și publicate pe cont propriu de nu puțini autori – doritori de afirmare), ba chiar câteva edituri au deschis serii pentru creațiile de acest fel: Editura Marineasa (Timișoara), seria „Literatură dialectală”, Editura Mirton (Timișoara), Editura Dacia Europa Nova/Nagard (Lugoj) seria „Grai bănățean”, Editura „Tibiscus” (Uzdin, Voivodina). Începând din anul 2000 s-au constituit – din inițiativa creatorilor înșiși – două asociații care, în prezent, coexistă și chiar cola­borează: „Asociația Scriitorilor în Grai Bănățean”, în Banatul românesc, având ca publicație revista „Tăt Bănatu-i fruncea” și Uniunea Scriitorilor în Grai Bănățean”, cu sediul la Uzdin (Voivodina, Serbia) cu publicația „Tibiscus”. Cele două asociații, având statut și personalitate juridică, numără (împreună) aproape 100 de membri cotizanți și mult mai mulți simpatizanți. Ele organizează festivaluri proprii sau în colaborare, acordă premii, editează culegeri de studii și comunicări.
Încheiem această primă parte expozitivă a scrisorii noastre prin a arăta că încă la începutul volumului al doilea din seria „Gura Satului” la Radio Timișoara (Editura Mirton, 1994), apoi la toate celelalte volume de a căror pregătire și apariție editorială ne-am îngrijit și până la recentul proiect editorial consacrat Anto­logiei literaturii dialectale bănă­țene, realizat în 2010-2011 (poe­zie, proză, teatru), așadar la în­ceputul câtorva mii de exemplare răspândite în întregul Banat istoric am publicat câteva reguli, observații și recomandări pentru redarea în scris a rostirii bă­nă­țenești și pentru înlesnirea citirii.
Limpezirea acestor „reguli” n-a fost nici simplă, nici ușoară; vreme de aproape două decenii am căutat variante de simplificare și esențializare, am experimentat, am cerut și am obținut opiniile și colaborarea unor specialiști (lingviști și dialectologi de prestigiu), astfel încât la începutul masivului volum Antologia literaturii dialectale bănățene (poe­zie, proză, teatru) 1891-2011, Timișoara, Editura Universității de Vest, 2011 (528 p.) se află forma finală de Precizări, la care am ajuns în stabilirea unui sistem suplu, simplu și adecvat, oferind toto­dată explicațiile și exemplificările necesare în­țe­legerii și aplicării lor (paginile 25-34). În același vo­lum am adus lămuririle esențiale cu privire la aspectele lexicale și la procesul prin care se constituie vocabularul expresiv al literaturii dialectale bănățene, iar spre exemplificare am alcătuit, respectând criteriile științifice de bază, un cup­rinzător Glosar de circa 1200 de termeni (p. 442-485).
Pentru alcătuirea antologiei am avut în vedere aproximativ 500 de autori precum și 9 alte volume de antologii și culegeri (în mare majoritate conținând exclusiv versuri) de texte scrise în grai bănățean apărute în edituri între anii 1974 și 2010, atât în Banatul românesc, cât și în Voivodina, în cel sârbesc. Din noianul acesta de volume, autori și texte consultând și unele ediții rarisime ori greu accesibile (ap­roa­pe ilizibile), precum și fonoteca studioului de Radio Timișoara, în Antologie (…) 1891-2011 am reținut – ca reprezentând etalonul valoric de maturitate, auten­ticitate și seriozitate a ceea ce este literatura dialectală bănă­țeană – 37 de poeți, 8 prozatori și 5 dramaturgi prezenți în volumul acesta cu aproximativ 200 de texte.
Fenomenul tot mai amplu al creației (dar și al tentației) de a scrie „în grai bănățean” ne face mare bucurie, dovadă implicarea noastră neostenită și fără rezerve de a-i pune în lumină valorile, perenitatea, vigoarea de adevărată și vie literatură; dar necesară este și datoria incomodă pe care ne-o asumăm de a desemna cu tușă neșovăielnică și limitele sub care tentativa de a fi „poiet” cade în derizoriu, penibil, vulgar, mocirla nonvalorii compromițând nu doar pe cei în cauză și pe editorii lor (căci ei oricum nu contează), ci subminând, erodând și chiar discreditând însăși ideea de literatură dialectală, iar mai larg avariind, sau măcar maculând și umbrind, adică atentând la buna-credință, și chiar agresând conștiința culturală a unui public mult mai numeros și mai doritor de valori autentice și nuanțate decât ar părea la prima vedere.
În acest punct suntem datori să arătăm că rateurile, maculatura, veleitarismul și chiar impostura sunt inerente și prezente în orice literatură vie și adevărată; problema este doar de a menține aceste fenomene parazitare între limite care să vicieze cât mai puțin. Rolul de „vârf de lance” (cu bunele și relele, cu imperfecțiunile, subiec­tivismul și relativismul inevitabile dar și cu pro­fesionalismul său) revine criticii literare. Însă în cazul unei forme speciale de literatură cum este cea dialectală bănățeană, ajunsă de puțini ani la maturitate, rolul unei critici literare specializate încă nu s-a exercitat îndeajuns, deși operațiunea necesară și esențială s-a înfăptuit prin criticul literar Cornel Ungureanu. Dovada – proiectul editorial Antologia literaturii dialectale bănățene cu cele trei volume ale sale: Antologia literaturii dialectale bănățene „Gura Satului” la Radio Timișoara, 20 de ani.

Contemporanii (Editura Mari­neasa, 2010), Antologia literaturii dialectale bănățene (poe­zie, proză, teatru) 1891-2011, Ti­mișoara, Editura Uni­versității de Vest și Teatru în grai bă­nățean, antologie (Editura Ma­rineasa, 2011),  toate trei volumele fiind alcătuite de Ioan Viorel Bol­dureanu, Simion Dănilă și Cornel Ungureanu.
Primim tot mai des cărți, plachete, reviste, culegeri care vizează, țintesc să se situeze (și de multe ori chiar o fac) în peri­metrul fenomenului nostru, contextualizat unui anume tip de cultură, specific zonei bănățene. Ne bucură faptul în sine; însă nu de puține ori dezamăgirea ne lasă pentru multă vreme gustul amar și deznădăjduit al rate­urilor – iarăși, nu al zădărniciei acelor pa­gini, al inutilității semnatarilor și editorilor lor, că ei, oricum, sunt inutili, ba mai rău, sunt dăunători, chiar dacă „pe banii lor” – dureroasa impietate asupra eforturilor celor chemați, conștienți, ta­lentați, valoroși. Dar iarăși – din fericire – inutilitatea asta din urmă este doar aparentă.
Inutile – dincolo de mocirloasa maculatură, pentru că o mențin, o afirmă – sunt și unele reviste și publicații atunci când (fără niciun fel de criterii) pervertesc însăși ideea de… om de cultură. Devine astfel (într-o „viziune” rătăcită și dezaxată) om de vază al zonei, dacă nu al țării, birtașul, chefliul, ba chiar fostul șef de post; să ne înțelegem: putem fi de acord (fără să știm decât regula bunei-credințe) că omul respectiv o fi fost un hâtru, de un pitoresc neobișnuit, un om de treabă, cu alte cuvinte un om la locul lui, adică al acelei comunități. Dar până la a fi desemnat, la o reuniune cu pretenții, „om de vază”, personalitate adică, pentru o întreagă epocă sau un întreg ținut istoric – e totuși mult prea mult. Mai primim, tot spre întristătoare pildă, câte-o carte de teatru să zicem; de la prima vedere, când o deschidem, vedem – „fără putință de tăgadă” – că autorul, îngrijitorul ediției, editorul nici măcar tehnoredactorul („computerizat”) n-au avut vreodată în mână o carte de teatru; n-au avut, n-au deschis-o, ori dacă or fi deschis-o au deschis-o degeaba.
După aceste întristătoare și neliniștitoare constatări, vom transcrie asprele observații prilejuite de o „carte” (de fapt, o broșură) apărută la o editură de profil și despre al cărei autor („poiet”) am receptat insinuări la marginea reproșului cum că l-am fi omis pe nedrept dintre cei antologați de noi (la Anexe, numele lui ca și ale multor altora, apare ori de câte ori a fost „selectat” de ceilalți alcătuitori de culegeri și antologii, dar atât!).
După ce, în cele nici 50 de pagini, am notat cu indicele grav greșelile incalificabile (de fapt descalificabile) de ortografie (peste 40 – patruzeci!), apoi pe cele de logica bunului simț elementar, pe cele de lipsă (totală) de gust, pe cele de umor involuntar, de hipercorectitudine și pleonasm (doveditoare de sfertodoctism) etc., am adnotat concluziv pe spațiul liber al foii de gardă, unde trona somptuos sintagma POEZIE ÎN GRAI BĂNĂȚEAN:
„… mă limitez să spun aici câteva lucruri ce le știe toată lumea care are cât de cât habar de literatură (și tocmai de aceea are habar, fiindcă le știe!). Cineva poate fi scriitor (în sens restrâns poet) în orice literatură, fie ea propriu-zisă (națională) sau dialectală (acolo unde asemenea literaturi dialectale – ca în cazul nostru – există) în cadrul și înlăuntrul culturilor și literaturilor naționale dacă (și numai dacă!) îndeplinește câteva esențiale condiții:
a) să aibă talent pe care, descoperindu-și-l în și prin gustul pentru literatură, să devină conștient și responsabil de nativa înzestrare, să o cultive cu grijă și atenție, apoi să o încerce pro­punându-și crea­țiile recunoașterii cunoscătorilor (fiindcă nu poate nimeni să re-cunoască ceva fără ca în prealabil să fi cunoscut îndeamănunt fețele acelui ceva, adică fără să fi de­venit mai întâi cunoscător încercat și astfel recunoscut el însuși);
b) să știe bine că literatura dialectală (inclusiv importanta dar nu exclusiva ei parte – „poezia în grai”) bănățeană în cazul nostru este o literatură cultă/cultivată. Dovada: este creată, se păstrează și se transmite în formă scrisă. Să reținem cu strașnică luare-aminte că genul proxim supraordonat în existența și definirea literaturii dialectale este literatura mare, literatura națională propriu-zisă. Nu „folclorul”, nu „po(i)ezia populară”, nu „literatura” condeierilor plugari, nu „șarjele umoristice”, nu „duelurile epigramatice/epigramistice”, „bancurile culte” sau altele asemenea, cum or fi fiind și cum s-or fi numind…
Prin urmare, nu-i deloc suficient să știi să scrii, adică să fii doar alfabetizat la nivel de școlarizare primară/elementară pentru ca apucându-te să scrii cum te taie capul, să și devii… scriitor ori să „compui frumoase po(i)ezii”! După cum nu-i nicidecum îndeajuns să știi întâmplări neroade din satul tău sau de pe-aiurea, să vorbești „autentic”, exact ca-n satul natal și să „redai în scris” – tot cum te taie capul – dar nu știm cum te poate tăia, iar de avem „norocul” să vedem, e vai de capul nostru, întrucât noi avem…) pentru a putea rosti „monoloage” și a te hazarda să dai exemple de rostire și să te propui (contra cost!) unor edituri binevoitoare (pe banii tăi, că de literatură nu poate fi vorba) și, bineînțeles, de mare prestigiu…
Ca urmare scrisul de scriitor, rostirea de poet, literatura însăși /oricare ar fi ea, națională sau dialectală) se învață printr-un efort special și specializat, nu de azi pe mâine și nu după ce-ai uitat (presupunând că le-ai știut vreodată) normele elementare de ortografie și de gramatică. Cine nu face așa, poate să scrie orice și oricât, să publice (contra cost) orice și oricât, dar ceea ce scrie și publică poate fi orice, însă literatură/poezie nicidecum NU!;
c) nici literatură (proză sau teatru), nici poezie de niciun fel, niciunde și nicicând nu pot fi create de cineva care nu are idei potrivite pentru aceasta!
Cine nu are (destul) talent, cine nu dobândește cunoașterea și recunoașterea acelui fel de literatură pe care o simte, o trăiește ca pulsație interioară și vrea să o creeze și cine nu are idei potrivite inspirate, originale (chiar dacă nu în întregime) și nu și-a format și exersat capacitatea de a le exprima, acela nu face decât să versifice ideile altora, ori, mai rău, pla­titudini și banalități, „fapte și întâmplări” vulgare, trivialități de tot felul…
Cine nu îndeplinește aceste condiții esențiale, poate versifica orice, poate scrie despre orice și oricum că (am fi tentați să spunem) tot degeaba.
Dar e încă și mai rău; în chip iresponsabil (chiar dacă adesea inconștient) acela subminează, pângărește și compromite însăși ideea de literatură și de poezie. Adică veleitarul și editorul său fac o întreagă operă de compromitere; se compromit pe ei înșiși. Dar ăsta ar fi baiul cel mai mic: ei oricum nu contează;
d) mai notam acolo, pe un spațiu alb al broșurii cu pretenție de carte de „poiezie” doar atâta: „Aproape douăzeci de ani (de prin 1992) câțiva specialiști s-au străduit să stabilească un sistem de scriere simplu, suplu și pe înțelesul oricui vrea să redea în scris dialectul literar bănățean; ignorându-l, o seamă de „scriitori/poeți în grai” și editorii lor (cam vreo două treimi din producție și producători) scriu și publică asemănător scrierii din Vietnamul unificat: limba viet­nameză cu alfabet francez. Dați-i înainte, scrieți ca-n vietnameză! Cum vă taie capul. N-ar fi bai, că-i tot degeaba… Păcat, însă, că-i mult mai rău.
În încheiere, ne îngăduim a ne referi la contextualizări, pentru că ele promovează și susțin o sub-subcultură mocirloasă a (auto) suficienței, a complacerii, a velei­tarismului semiconștient, uneori agresiv, de multe ori dezaxat (adică încercând să impună non-valorile), care prin cantitatea uriașă de maculatură urmează să sufoce fenomenul numit literatură dialectală și, mai larg, cultura sătească.
Pe scurt, avem în vedere reuniunile cultural-artistice, simpozioanele, sesiunile de comunicări (cu edițiile lor succesive și volumele aferente publicate), fes­ti­valurile și concursurile de creație, recitare și interpretare „în grai” a literaturii dialectale/poeziei bă­nățenești. Dau năvala prefațatorii, organizatorii, mentorii. Iată câteva exemple:
– Un prefațator („om de carte” și de condei la propriu și la figurat) prefațează (în multiple „ca­lități”) o monografie modestă, a unei comune bă­nățene modeste și la locul ei. Dar luând-o razna, inimosul prefațator (în mărturisit grad de rudenie nu doar intelectuală cu autorul) declară în scris caracterul monumental al respectivei monografii, ba mai mult, o propune ca obiect de studiu al unui curs în programele învățământului universitar…
– Doi confrați întru dăscălie, cu gradul didactic cel mai înalt și cu decenii de predare a limbii și literaturii române la clasă (ca dintr-un făcut – unul din Banatul românesc, altul din cel sârbesc) se apucă să îngrijească și să pre­fațeze un volum de teatru sătesc (dar editat în limba literară!), respectiv, să scrie și să i se publice un studiu-eseu despre un autentic dramaturg dialectal.
Menționăm că despre fiecare dintre cei doi dramaturgi, Ion Biriescu, respectiv Ioța Vinca, am scris cele cuvenite în volumul al treilea al proiectului editorial Antologia literaturii dialectale bănățene: Teatru în grai bănățean, an­tologie, Timișoara, Edi­tura Mari­neasa, 2011 (seria Liter­atrură dia­lectală) paginile 11-12, res­pectiv 53 și urm. Dacă nu li se poate reproșa (și nici n-am face-o, Doamne păzește!) că n-au ținut seamă de această ultimă referință bibliografică, pentru că nu aveau cum, căci contribuțiile lor au fost publicate în 2010, totuși rămâne nejustificabil și impardonabil faptul că cei doi entuziaști confrați, luând-o lău­tărește pe arătură, îl situează pe Ion Biriescu alături de Vasile Alecsandri, Ion Luca Caragiale și… Dinu Săraru, respectiv Ioța Vinca este apodictic decretat încă din titlu Domnul teatrului ro­mânesc: Ioța Vinca (!). Ne-am întreba, mirându-ne foarte: alături de  sau mai înainte de, ori mai presus de? Și față de acest „reper”, unde s-ar situa Alec­sandri, Caragiale, Calbo­reanu, Vraca, Emil Botta, ori mai apropiații Leahu, Mo­țățeanu, Jurăscu?…
Incontestabil că Ioța Vinca a fost și va rămâne un om de seamă al Banatului, un dramaturg de valoare al literaturii dialectale bănățene și, bineînțeles, un fiu al satului și o personalitate a Uzdinului, după cum Ion Biriescu este și rămâne un vrednic intelectual al satului, un dascăl dedicat și un creator înzestrat, cu preocupări deosebite, cu alte cuvinte o lăudabilă personalitate a locului. Dar cei doi confrați întru dăscălie – respectabili prin profesia lor și competențele exer­citate zeci de ani de la catedră devin, din păcate, suspectabil de competenți și dubios de respectabili… deh, ca omu când o ia pe arătură…

În încheiere, un cuvânt despre festivalurile de recitări „în grai bănățean”. Am participat cu bucurie oricând am fost înștiințat și când fizicește am putut. Privitoare la conținutul propriu-zis sunt de spus următoarele:
Colegii inimoși dascăli (bă­nățeni și săteni prin naștere, prin părinți, prin bunici – ori, cazuri și mai îmbucurătoare, nebănățeni) care-i instruiesc pe micii și tinerii recitatori:

– să-i învețe să spună pre­numele și numele celui care a scris textul recitat;
– să aleagă texte bune sub aspectul calității și expresivității, decente în conținut, nu texte la limita aluziei licențioase, ori chiar sugerând și frizând pornografia.
Iar pentru toți și pentru toate – în sensul remedierii celor mai neplăcute și grave neajunsuri – transcriem aici ultima frază de pe coperta a IV-a a Antologiei literaturii dialectale bănățene (poezie, proză, teatru) 1891-2011: „Car­tea de față poate să servească tuturor celor interesați și ca un prim manual de literatură dialec­tală bănățeană”.
Dr. Ioan Viorel Boldureanu

%d blogeri au apreciat: