By ris
„Fericiți cărora s-au iertat fărădelegile și cărora s-au acoperit păcatele. Fericit bărbatul, căruia nu-i va socoti Domnul păcatul, nici nu este în gura lui vicleșug”.
(Ps. 31, 1-2)
Unul dintre acești fericiți, a fost măritul Voievod Ștefan cel Mare al Moldovei (1457-1504), pe care poporul l-a numit și „cinstit”, bun, mare și sfânt. „Bun”, pentru faptele sale de milostenie și iertarea celor greșiți; „mare”, pentru iscusința cu care a condus țara cu dreptate, întrucât prin el Dumnezeu a pedepsit pe cei lacomi și trădători; „Sfânt”, pentru luptele sale de apărare a întregii creștinătăți, cât și pentru numărul mare de biserici și mănăstiri pe care le-a zidit și înzestrat cu cele necesare spre slava lui Dumnezeu și mântuirea credincioșilor.
Marele Voievod Ștefan al Moldovei a fost fiul binecredincioșilor creștini Voievodul Bogdan al II-lea și Doamna Maria-Marina Oltea. Încă din copilărie a arătat o dragoste deosebită față de țară și credința strămoșească. Urcarea sa pe tronul Moldovei a urmat după vremuri tulburi de luptă pentru domnie.
Pe Câmpia Dreptății este întâmpinat de mulțimea poporului, în frunte cu Mitropolitul Teoctist, în ziua de 12 aprilie, anul mântuirii 1457. Întrebând poporul adunat dacă este cu voia tuturor să le fie domn, i s-a răspuns într-un glas: „Întru mulți ani de la Dumnezeu să domnești”. Și a domnit, precum știm, 47 de ani, 2 luni și 3 săptămâni, luptând pentru apărarea hotarelor țării și a credinței strămoșești, a întregii creștinătăți, zidind cetăți militare, dar și cetăți ale sufletului, adică multe biserici și mănăstiri. În toate câte le făcea arăta dragoste, dreptate și mărinimie, neuitând nici o clipă pe vitejii oșteni, pe cei săraci și suferinzi, răsplătind și ajutând pe toți cu nețărmurită dragoste părintească.
Deși a fost încercat de numeroase suferințe: rana de la picior căpătată în lupta de la Chilia, moartea a patru copii și a două soții, trădarea unor sfetnici și multe războaie, nu și-a pierdut niciodată nădejdea în Dumnezeu, ci și-a purtat crucea vieții sale cu răbdare creștinească, luptând cu dârzenie și neîntrecută iscusință împotriva dușmanilor țării și ai credinței.
De aceea, istoria mărturisește că evlaviosul Ștefan Vodă a trăit nu pentru sine, ci pentru țara și credința întregului popor. El aducea mulțumiri și laudă lui Dumnezeu, nu numai atunci când biruia, ci și atunci când era biruit, fiind pentru noi un mare dascăl al pocăinței.
Fericitul Voievod a luptat pentru apărarea întregii creștinătăți, chemând la luptă sfântă pe cârmuitorii creștini ai Europei prin scrisoarea sa din ianuarie 1475, din care, pentru frumusețea și valoarea ei duhovnicească, redăm acest text:
“Prealuminaților, preaputernicilor și aleșilor domni a toată creștinătatea, cărora această scrisoare a noastră va fi arătată sau de care ea va fi auzită. Noi Ștefan Voievod din mila lui Dumnezeu, Domn al Țării Moldovei, mă închin cu prietenie vouă tuturor cărora vă scriu și vă doresc tot binele și vă spun domniilor voastre că necredinciosul împărat al turcilor a fost de multă vreme și este încă pierzătorul întregii creștinătăți și în fiecare zi se gândește cum ar putea să supuie și să nimicească toată creștinătatea. De aceea facem cunoscut domniilor voastre că pe la Boboteaza trecută, mai sus numitul turc a trimis în țara noastră și împotriva noastră o mare oștire în număr de 120.000 de oameni, al cărui căpitan de frunte era Soliman Pașa. Auzind și văzând noi acestea, am luat sabia în mână și cu ajutorul Domnului Dumnezeului nostru Atotputernic, am mers împotriva dușmanilor creștinătății și i-am biruit, pentru care lăudat să fie Domnul Dumnezeul nostru. Auzind despre acestea, păgânul împărat al turcilor își puse în gând să-și răzbune și să vie, în luna mai, cu capul său și cu toată oștirea sa împotriva noastră și să supuie țara noastră care e o parte creștinească și pe care Dumnezeu a ferit-o până acum. Dacă această poartă, care e țara noastră, va fi pierdută, atunci creștinătatea va fi în mare primejdie. De aceea ne rugăm de domniile voastre să ne trimiteți pe căpitanii voștri împotriva dușmanilor creștinătății până mai este vreme, fiindcă turcul are acum mulți potrivnici și din toate părțile are de lucru cu oamenii ce-i stau împotrivă cu sabia în mână. Iar noi, din partea noastră, făgăduim pe credința noastră creștinească și cu jurământul domniei noastre că vom sta în picioare și ne vom lupta până la moarte pentru legea creștinească, noi cu capul nostru. Așa trebuie să faceți și voi, pe mare și pe uscat, după ce cu ajutorul lui Dumnezeu Cel Atotputernic noi i-am tăiat mâna dreaptă. Deci fiți gata fără întârziere”.
Ștefan cel Mare a pus biruințele în luptele purtate nu pe seama iscusinței sale, ci a voii și puterii lui Dumnezeu. Pentru credința și smerenia sa, Dumnezeu i-a dat putere, înțelepciune, „har”, cum spune cuvântul Sfintei Scripturi (Iacov 4, 6).
Ștefan cel Mare a fost nu numai un apărător al credinței creștine în luptele sale cu turcii și tătarii, ci el a fost și un mărturisitor al ei prin numărul mare de biserici ridicate cu purtarea sa de grijă, prin înzestrarea lor cu cele necesare slujbelor și obștei călugărilor, care împleteau rugăciunile de zi și de noapte cu lucrul mâinilor și cultura minții.
Ștefan cel Mare a zidit biserici și mănăstiri nu numai în Moldova, ci și în Muntenia și Transilvania, mărturisind prin aceasta conștiința unității de credință și neam. De asemenea și la muntele Athos, unde pericolul otoman amenința tot atât de mult Ortodoxia, a înălțat, înnoit și înzestrat mai multe biserici și mănăstiri, între care la loc de cinste stă mănăstirea Zografu. Pe toate aceste sfinte lăcașuri, Ștefan cel Mare le-a înălțat ca mulțumire adusă lui Dumnezeu pentru biruințele purtate în lupta cu dușmanii creștinătății, cât și pentru cinstirea și pomenirea celor căzuți în luptele cu dușmanii credinței neamului. Pentru aceasta, poporul l-a cinstit numindu-l „cel Sfânt”.
Ștefan cel Mare a fost un om al pocăinței și al rugăciunii: el a simțit permanent nevoia să se roage, să se încredințeze, el și familia sa, împreună cu cei vii și cu cei morți, rugăciunilor părinților sfințiți din sfintele biserici ctitorite de el, pe care-i numea „rugătorii noștri”. „Să ne cânte nouă și Doamnei Maria, cerea călugărilor și egumenului din Mănăstirea Neamț, în fiecare miercuri seara un parastas, iar joi o liturghie până în veac, cât va sta această mănăstire”.
Viața de rugăciune personală a lui Ștefan cel Mare ne este arătată și de cele trei icoane unite, numite triptic: Mântuitorul, Maica Domnului și Sfântul Ioan Botezătorul, păstrate până astăzi în Mănăstirea Putna, împreună cu o cruce, pe care slăvitul Voievod le purta la el permanent în călătorii și mai ales în bătălii. Ștefan cel Mare și Sfânt însoțea rugăciunea cu postul, înainte de a începe lupta cu dușmanii credinței și ai neamului și după biruință, așa cum amintește cronicarul că a făcut-o la Vaslui: „Cu toții s-au legat a posti patru zile cu pâine și apă”.
Ștefan cel Mare unea rugăciunea nu numai cu postul, ci și cu fapta bună a milosteniei și a dragostei creștine. Astfel, înzestra familiile tinere de curând căsătorite, cu cele necesare unei gospodării, pământ și vite; nu uita niciodată pe vitejii luptători în atâtea războaie, arătând o deosebită purtare de grijă față de cei rămași cu infirmități, cum amintește tradiția de Burcel, cel rămas fără o mână, căruia îi dăruiește o pereche de boi, car și plug, pentru a se putea gospodări singur, pentru a nu mai fi silit să-și are pământul în zi de sărbătoare cu boi și plug de împrumutat de la boieri.
Marele Voievod a fost deopotrivă om al dreptății și al iubirii creștinești, al iertării dușmanilor săi care au dat dovadă de căință pentru greșelile săvârșite: „Te-am iertat, scrie măritul Voievod lui Mihu, și toată mânia și ura am alungat-o cu totul din inima noastră. Și nu vom pomeni niciodată în veci, cât vom trăi, de lucrurile și întâmplările petrecute, ci te vom milui și te vom ține la mare cinste și dragoste, deopotrivă cu boierii cei credincioși și de cinste”.
Întreaga sa viață Ștefan cel Mare a trăit sub povața permanentă a părintelui său duhovnicesc, Sfântul Daniil Sihastrul, căruia i-a arătat toată ascultarea și cinstea cuvenită.
Acest fericit Voievod a cunoscut mai dinainte ceasul morții, așa cum este dat de Dumnezeu tuturor celor care au trăit viața cu adevărat creștinește: „Iar când au fost aproape de sfârșenia sa, scrie cronicarul, chemat-au vlădicii și toți sfetnicii săi, boierii cei mari și alții, toți câți s-au prilejuit, arătându-le cum nu vor putea ține țara cum a ținut-o el”. Cum vedem, grija pentru binele țării și al credinței străbune o poartă în inima sa până în ceasul morții. Cronicile vechi mai pun în gura măritului Voievod și aceste cuvinte înainte de moarte: „Doamne, numai Tu singur știi ce a fost în inima mea. Nici eresurile cele înșelătoare, nici focul vârstei tinerești n-au putut a mă sminti, ci am întărit pe piatra care este Însuși Hristos, pe a Cărui Cruce de-a pururi îmbrățișată la piept ținând, viața mea am închinat-o nesmintită printr-însa la Părintele veacurilor, prin care pe toți vrăjmașii am gonit și înfrânt”.
Ștefan cel Mare „s-a strămutat la lăcașurile de veci” la 2 iulie 1504 și a fost îngropat în biserica Mănăstirii Putna, fiind plâns de întreg poporul, cum consemnează cronicarul: „iar pe Ștefan Vodă l-a îngropat țara cu multă jale și plângere în mănăstire în Putna care era de dânsul zidită. Atâta jale era de plângeau toți ca după un părinte al său, căci cunoșteau toți că s-au scăpat (păgubit) de mult bine și multă apărătură”. A fost plâns de întreg poporul și de tot pământul Moldovei, cum se spune și azi în cântarea populară:
„Plânge dealul
Plânge valea
Plâng pădurile bătrâne
Și norodu-n hohot plânge
Cui ne lași pe noi, Stăpâne?”
La mormântul său străjuiește, de la moartea sa până astăzi, o candelă permanent aprinsă, dovedindu-se prin aceasta cinstirea de care s-a bucurat de-a lungul veacurilor din partea întregului popor, care dintotdeauna l-a venerat ca pe un sfânt, apărător al creștinătății, după cum se vede și în pictura bisericii Mănăstirii Dobrovăț (Jud. Iași), ultima sa ctitorie, pictată nu la mult timp după moartea sa.
De aceea trecerea lui în rândul sfinților prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 20 iunie, anul mântuirii 1992, este împlinirea unei fapte bineplăcute lui Dumnezeu și potrivită cu evlavia poporului dreptcredincios. El este o icoană de lumină pentru tot poporul dreptcredincios, un ocrotitor al ctitorilor de locașuri sfinte și al celor care luptă pentru biruința Crucii și a iubirii lui Hristos pentru oameni.
Sursa: ziaruldeiasi.ro
