Politica etnică a României, 1927

Timișoara, Cetate, 1905

Este titlul unei broşuri intitulată „Politica Etnică a României”, care cuprinde discursul rostit de Ion C. Grădişteanu, în şedinţa Senatului Român din ziua de 6 aprilie 1927 și este foarte interesant neschimbându-se, în acest răstimp, din păcate, aproape nimic.

Pe coperta acestei broşuri găsim:„România, deşi Stat unitar – naţional, cuprinde totuşi circa 4 milioane de streini (la 1927 n.r.), pe când peste 2 milioane de români trăesc în afară de hotarele ei şi cu toate acestea până acum Statul Român n-a avut şi nu are până azi nici o politică etnică.”
Aşa a fost şi ar fi putut fi încă mult timp, dacă la 6 septembrie 1940, providenţa nu ar fi scos din străfunzimile neamului, pe generalul Ion Antonescu – Mareşal al Tuturor Românilor – să ia în mâinile sale sigure Conducerea Statului şi a destinelor Neamului Românesc. Numai aşa putem să vedem astăzi, că tot ce erau simple deziderate în trecut, sub Conducător au început să devină realităţi.
În afară de atâtea alte realizări, acum avem şi o politică etnică a României: internă şi externă.
Astfel, el cerea să se ia anumite măsuri de guvernământ, cari se impuneau pentru apărarea intereselor etnice ale Statului Român şi ale românismului în general.

Plecând de la principiul ideal că: „un Stat Naţional ar trebui să cuprindă pe toţi conaţionalii lui, dar să-i cuprindă numai pe ei”, constată totuşi că în realitate nu poate fi realizată o asemenea situaţie, din cauza migraţiunii popoarelor.
Din această cauză, peste 2 milioane de Români (după aprecierea autorului) rămăseseră să trăiască în afara hotarelor, sub streini, veniţi peste ei, pentru care cerea Statului să ia măsuri de apărarea lor de la desnaţionalizare.
Pentru aceasta cerea: „să fie o doctrină de Stat, o doctrină cunoscută de toţi, de toate organele Statului, dela mic până la mare şi dela mare până la mic”.

Ion C. Grădişteanu (1861–1932)

Această doctrină a cunoaşterii elementului românesc de peste hotare, trebue să stea, deci, la baza politicii etnice externe a Statului Român, având grijă în primul rând de a veghia „ca aceşti români să nu piară”.
În legătură cu aceasta spunea că: „prima datorie a Statului Român este să pregătească conducători pentru aceste populaţiuni româneşti, să le pregătească un Stat Major”. Oratorul cerea acest lucru fiindcă, cunoscător perfect al problemei Românilor de peste hotare, cum era, ştia foarte bine situaţia jalnică în care se găseau românii de peste hotare: lipsiţi nu numai de conducători dar şi de cele mai elementare drepturi la viaţă liberă naţională. Ei nu aveau – după cum nu au nici astăzi – nici biserică şi nici şcoli în limba maternă şi este un adevărat miracol că se mai pot menţine ca Români.
De aceea, la pagina 33 din op. c. găsim următoarele inserţiuni: ”pentru apărarea românilor de peste hotare de desnaţionalizare, România mai are şi o altă îndatorire. Are îndatorirea de a-şi pune în cumpănă toată influenţa şi toată putere pentru ca să se asigure românilor de peste hotare, putinţa şi dreptul recunoscut tuturor popoarelor: mari şi mici, de avea o viaţă liberă şi independentă potrivit cu firea, originea şi tradiţiile lor”.
Pentru ajunge la aceste concluzii, oratorul făcea un paralelism între situaţia minoritarilor de la noi şi situaţia românilor de peste hotare, constatând că: „potrivit cu firea noastră îngăduitoare lăsăm şi libertatea religioasă şi cea culturală minoritarilor dela noi.
Pe când noi facem acest lucru, cele mai multe State, cari reprezintă aceste minorităţi (minorităţi româneşti n.r.), sunt departe de a ne aplica principiul reciprocităţii. Pe când la noi trăesc liberi şi nimeni nu se gândeşte să răpească cuiva legea sau obiceiurile lui, în alte state, românii, din punct de vedere naţional, trăesc într-o adevărată robie”.
Şi mai departe zice: „ca să vă dovedesc ce spuneam, voiu începe întâi cu Românii din Iugoslavia.
Veţi vedea cum ne purtăm noi cu conaţionalii Iugoslavilor şi cum se comportă Iugoslavii cu conaţionalii noştri. Avem la noi între 30- 40.000 de Sârbi în Banatul Românesc.
Aceşti 30-40.000 de Sârbi se bucură de toate drepturile şi de toate foloasele pe care le au toţi cetăţenii români.
Din punct de vedere cultural şi bisericesc aceşti 30-40.000 de Sârbi au un vicar la Timişoara, au biserici bine întocmite şi bine înzestrate. În tot Banatul Românesc sunt 60-70 de biserici.

Liceul Teoretic Sârbesc „Dositei Obradovici“ se afla în clădirea construită între 1881 și 1896, făcând parte din complexul de clădiri al Institutului „Notre Dame“ din Iosefin, pe actualul Bulevard General Ion Drăgălina. Construcția a fost făcută după planurile arhitectului Eduard Reiter.
Școala maicilor din Iosefin era prima și cea mai mare instituție de învățămant pentru fete din țară. Pe de altă parte au 64 de şcoli, pentru o populaţie de 30-40.000 de suflete.
Pentru aceste şcoli au dreptul să-şi aducă cărţi didactice din Iugoslavia. Aceşti locuitori s-au împărtăşit de legea agrară ca toţi cetăţenii români. Aceşti locuitori trimit, fără să întâmpine o piedică din partea nimănui, copiii la liceele din Serbia, la liceul din Vârşeţ, din Panciova şi la Universitatea din Belgrad.
Piața Unirii, cu Biserica Ortodoxă Sârbă construită între 1745-1748, în stil baroc vienez, Iconostasul fiind sculptat de Mihailo Ianici între 1833-1836, iar pictura îi aparține marelui pictor bănățean Constantin Daniel, realizată între 1838-1843.

Timișoara, Iosefin, 1904

În stânga, Palatul Episcopiei Ortodoxe, astăzi Vicariatul ortodox Sârb, construit în 1891 și restaurat în 1911. În dreapta, Casa Comunității Ortodoxe din 1900.
Aici a functionat Școala Sârbească din Cetate.
În schimb care e soarta Românilor din Iugoslavia ? Şi noi avem aproape jumătate de milion înIugoslavia.
Aceşti Români locuesc în mai multe provincii. Întâi voiu începe cu cea mai nouă alipită Iugoslaviei. Să încep cu Banatul. În Banatul Sârbesc avem circa 100.000 Români.
S-ar crede că întrucât suntem aliaţii Iugoslaviei şi întrucât noi ne purtăm cum vă arătam adineauri cu Sârbii din Banatul Românesc, că aceşti Români ar trebui să se bucure de un traiu asemănător. Ei bine, în realitate lucrurile stau cu totul altfel.
Aceşti Români cel puţin ar trebui să fie mai fericiţi decât ceilalţi Români din Iugoslavia şi prin faptul că li se aplică şi clauzele minorităţilor prevăzute în tratatul de pace şi prin faptul că au fost daţi statului Iugoslav într-o stare culturală destul de înaintată, căci ei aveau la alipire biserici frumoase şi preoţi numeroşi şi bine înzestraţi, aveau numai în sate, afară de oraşe, 35 de şcoli, zic 35, fiindcă în acea parte a Banatului, comunele sunt foarte mari, de 8 până la 10.000 de suflete şi aveau 35 de şcoli cu 120 de învăţători români.
Statul sârbesc a statizat toate şcolile, prin urmare şi şcolile româneşti. Câţi învăţători români mai sunt?
În loc de 120, vreo 7 sau 8. Şi în locurile lor, fiindcă nici Sârbii nu au avut destui învăţători ca să-i numească pe toţi sârbi, sunt până şi ofiţeri din armata lui Vranghel, care au ajuns învăţători la şcolile din comunele româneşti, oameni care nua u nici o idee de pedagogie şi nu ştiu nici o boabă românescă.
Unul dintre aceşti Vranghelişti a făcut acest lucru hazliu, care denotă ce străini sunt de orişice cunoştinţe pedagogice: primind o circulară ca să facă cu elevii săi exerciţii de limbă, s-au apucat să pună pe băeţi să facă fel de fel de mişcări cu limba, aşa că era cât pe acisă le dezrădăcineze limbile din gură.
Acesta este fapt, nu este numai o anecdotă.
Aceasta este situaţia şcoalei, odinioară înfloritoare, din Banatul Sârbesc, care avea 120 de învăţători.
Bisericilor româneşti li s-au luat pământurile. S-a lăsat numai pământul personal al preoţilor, dar şi acela a fost supus unor dări enorme, cari nu se plătesc de Sârbi, ci se plătesc numai de preoţii români.
Biserica este într-o stare nehotărâtă, nu are nici un şef bisericesc şi nu se ştie care este situaţia bisericii româneşti în Banatul Iugoslav.
Dar, în afară de aceasta, chiar în şcolile în care au mai rămas învăţători români aproape nu se poate învăţa nimic româneşte şi vă spun de ce: pentru că nu sunt manuale şcolare.
Manualele şcolare vechi, care se întrebuinţau în timpul monarhiei austro-ungare, au fost oprite. Manualele şcolare din România sunt iarăşi oprite.
Atunci au încercat să-şi facă manuale , traducând manualele sârbeşti în limba românească. Nici acele manuale nu au fost aprobate, deşi s-au făcut de ani de zile şi nici până acum nu sunt aprobate de Ministerul Instrucţiunii Publice din Serbia.
Aşa încât sunt cu desăvârşire lipsiţi de cărţi. Chiar dacă ar avea învăţători, tot n-ar putea să înveţe, din lipsă de cărţi.
Băieţii cari vin să înveţe – căci şi dela dânşii vin să înveţe în şcolile noastre normale şi în liceele noastre – sunt siliţi să fugă din Serbia, pentrucă li se refuză paşapoartele, nu li se dă paşaport ca să vină să înveţe în România, pe câtă vreme ai lor din regatul nostru merg să înveţe în voia lor la Vârşeţ, la Panciova, la Belgrad, fără ca nimeni să-i împiedice.
Altceva, s-a făcut un fel – nu de lege, că nu este lege, dar un fel de decret agrar, prin care se împroprietăresc acei cari aveau puţin pământ sau nu aveau deloc, s-a specificat limpede că nu au drept să ia pământ decât ţăranii de origine slavă. Va să zică românii au fost excluşi chiar prin decretul lege, dela împroprietărire.
Dacă aceasta este situaţia românilor din Banat, cei mai puternici, cei mai culţi, cei mai înaintaţi, vă puteţi închipui care este situaţia celorlalţi români din Iugoslavia !
Românii din Macedonia, care aveau şi ei când s-a alipit partea aceea din Macedonia şi Serbia, vreo 32 de şcoli primare şi 2 şcoli secundare, din care un liceu la Bitolia, au pierdut toate şcolile ! Toate au fost închise de autorităţile sârbeşti, deşi aveau o anexă la tratatul din Bucureşti din 1913, prin care se asigură autonomia bisericilor şi şcoalelor române din Macedonia.
Preoţii au fost goniţi din biserici, cu o singură excepţie, a acelui de la paraclisul din Bitolia, dar şi acela supus unor condiţii aşa de grele încât îi este aproape cu neputinţă a mai sluji.
Preotul este oprit să facă slujbe chiar acasă la români. În Macedonia asuprirea naţională are proporţii nebănuite. În oraşul Bitolia s-a dat ordonanţă poliţienească prin care limba română este oprită în public.
Chiar vorbirea limbei române! Şi cine vorbeşte pe stradă este dat în judecată pentru delictul de agitaţie şi este condamnat ! Aceasta este situaţia românilor din Macedonia.
Mai sunt nenorociţii de Români dintre Morava şi Timoc. Despre aceştia ce să mai vorbim ? Nici şcoală, nici biserică, nici dreptul de a-şi boteza copii cum vor ei.
Căci li se impune de a-i boteza cu nume sârbeşti, nu mai vorbim de numele de familie, cari toate sunt schimonosite în aşa fel, încât nici nu-i mai cunoşti că sunt români.