GHEORGHE VELICI (1938 – 1979)
Profesorul Gheorghe Velici a fost cu siguranță cea mai complexă personalitate muzicală românească a Vârșețului. Născut și decedat într-o zi de cincisprezece precum marele Eminescu, Velici a lăsat o urmă adâncă în viața muzicală a românilor din partea sârbească a Banatului.
Deja de pe băncile școlii, îndrăgește muzica, fiind plăcut impresionat de instrumentele de coarde. Primul instrument cu care intră în contact direct este totuși acordeonul. Își începe activitatea în cadrul S.C. „Doina” din Uzdin, manifestându-și interesul față de vioară, țambal și încercând să cânte la toate instrumentele cu coarde, pe care le-a întâlnit în orchestră. La vioară, instrument care-i va marca viața artistică, îl instruiește Gheorghe Țăran Drăga din Uzdinul natal.
Velici absolvă școala de muzică din Zrenjanin, secția contrabas, după care se înscrie la liceul de muzică „Isidor Bajić” din Novi Sad, unde rămâne timp de doi ani. Se va transfera la Belgrad, unde va absolvi liceul de muzică „Sković«. În aceeași perioadă cântă la diferite petreceri, nunți, muzică populară și muzică de divertisment. Instruiește corul tinerilor din Uzdin, prima formație vocală cu care Velici a lucrat.
În anul 1959 participă la prima ediție a Festivalului de folclor și muzică românească de la Uzdin, unde cucerește premiul I ca solist la vioară. Un an mai târziu, se va stabili definitiv la Vârșeț unde își începe o activitate bogată și variată.
Activitatea cu cel mai mare ecou pentru românii vârșețeni a fost cea legată de S.C. »Petru Albu«. Ani la rând Velici a fost părintele spiritual al acestei Societăți. Nu a fost numai un simplu dirijor de orchestră sau cor. Pentru cei din jurul lui, Gheorghe Velici a fost un adevărat model de artist.
Pe lângă activitatea din cadrul S.C. “Petru Albu”, despre care s-ar putea scrie o adevărată antologie, trebuie amintită și vasta lui preocupare didactică. Absolvent al ciclului I al Academiei de Muzică din Belgrad, profesorul Gheorghe Velici lucrează ca dascăl la școlile din Gudurița și Vârșeț și la așa-numita “Universitate populară”, unde predă vioară și acordeonul.
Velici devine instructor la Comunitatea cultural-instructivă din Vârșeț, unde activează în cadrul orchestrei. Formația în fruntea căreia s-a găsit a avut ca sarcină reprezentarea comunei Vârșeț, populată de apartenenți ai diferitelor etnii. Așadar, orchestra a avut un repertoriu alcătuit din piese sârbești, românești, ungurești. Partea mare a membrilor acestei orchestre au fost români.
Profesorul Velici a avut șansa de a deveni producător muzical la postul de radio Novi Sad. Din păcate nu reușește să-l obțină din cauza anumitor angajamente nu tocmai corecte.
Velici a muncit serios pe tot parcursul vieții lui, a fost conștient de faptul că munca trebuie să fie cu atât mai intensă cu cât nivelul artistic al acelor care sunt instruiți este mai scăzut. În ultimii ani de viață activitatea sa se amplifică. El îndeplinește timp de câțiva ani funcția de președinte al Consiliului Festivalului de folclor și muzică românească. În anul 1979 reușește să alcătuiască o orchestră din cei mai de seamă muzicieni români din partea sârbească a Banatului. A avut o prima încercare de înjghebare a unui ansamblu de o calitate artistică ce depășește tiparele cunoscute până atunci. Din păcate, nu există mărturii sonore despre prima și ultima apariție a acestei orchestre la Festivalul din Doloave – 1979.
În cea mai frumoasă lună a anului, mai, Gheorghe Zamfir poposește la Novi Sad. În studioul televiziunii, maestrul Zamfir și orchestra lui au făcut câteva înregistrări. În urma terminării lor pornesc spre casă. S-au oprit la Satu Nou, unde au susținut un spectacol de excepție. După ce cortina s-a lăsat și artiștii au plecat spre Vârșeț, a urmat o noapte care prietenilor lui Velici și iubitorilor de frumos le va rămâne în amintire o viață întreagă.
După o reuniune muzicală împreună cu Zamfir și orchestra sa celebră la ospătăria »Bacaluță« din Vârșeț, la care sufletele celor prezenți au fost scăldate în cele mai frumoase sunete, în dimineața zilei următoare, Velici, prezent și el cu o seară mai înainte, își termină discursul vieții. Pe 15 mai a plecat în lumea nemuririi.
A fost o personalitate autoritară. Nu de puține ori la repetițiile orchestrei “Petru Albu” “zburau” pupitrele deasupra capetelor instrumentiștilor. Disciplina de fier și munca asiduă au făcut ca succesele să nu lipsească. Totuși, în spatele autorității lui, se ascundea o fire emotivă de artist adevărat.
Ungea corzile sensibile ale sufletelor prietenilor lui cu câte o melodie românească sau ungurească. Nu i-a fost greu să plece de multe ori la Timișoara pentru a petrece o seară de muzică la “Bastion”. Pedagog, dirijor și violonist, rămâne înscris cu litere de aur în istoria muzicală a meleagurilor noastre. Avem datoria de a ne aminti din când în când de oameni+i care prin activitatea lor au scris pagini de istorie muzicală locală.
Prof. Eugen Cinci