Jocuri vechi la Sân-Mihai

popice1

Schip-scap și popicele

Hazardul şi jocurile hazardice în perioada antebelică, la Sân−Mihai, nu erau cunoscute şi practicate cu excepţia jocului de cărţi, dintre care cel mai riscant era „farba”, jucat în bani pe la cârciumile din sat, mai ales la Vâşcotă şi apoi la Ghega. Se pierdeau (sau câştigau) sume frumoase în decurs de o noapte sau chiar şi de 24 de ore de joc neîntrerupt, în separeul birtului, plin de fum de ţigară, pe care puteai să−l tai cu cuţitul şi de miros de băutură, împrăştiat prin toată încăperea. Dar asta−i altă poveste…
Jocul în bani „schip−scapul” şi „popicele” nu se pot clasifica în jocuri hazardice fiind mai mult o distracţie şi un joc în adevăratul sens al cuvântului, stimulat, totuşi, cu un neînsemnat câştig sau pierdere.
Aceste două jocuri (puteţi să le spuneţi pasiuni) erau rezervate pentru zilele de duminică, menite odihnei. În orele de înainde de amiază, în timp ce bătrânii mergeau la biserică sau la adunare iar nevestele găteau masa, tinerii se adunau în parc, respectiv pe terenurile de popice şi, formând grupuri (echipe), îşi dedicau timpul până la prânz acestor distracţii, pentru ca după masă să continuie, în aceeaşi sau în altă componenţă jocul întrerupt.
Dar, să o luăm de la început. Schip−scapul sau cum îi mai spunea „aruncarea la linie”, se organiza pe cărările parcului care nu era în acele timpuri pavate, alegându−se între cel puţin doi şi până la cinci−şase jucători. S−a tras o linie dreaptă în latul cărării, de la un capăt la altul şi apoi de la o distanţă de 4−5 metri aruncau banul. Pe rând, cu tendinţa ca acesta să fie pus pe linie sau cât mai aproape de ea, spre a cuceri cea mai favorabilă poziţie. Fiecare jucător avea banul său, numit „taler”, căutându−se să fie cât mai greu şi cât mai potrivit la aruncat. Era pe timpul acela o monedă de doi dinari din argint care era îndeosebi preferată şi întrebuinţată, dar şi alţi bani vechi din timpul lui Franz−Joseph II, potriviţi pentru acest lucru. Până nu a începe jocul, erau stabilite „convenţiile” necesare, ca de pildă: se joacă „într−o coroană” (25 de para), „într−un florint” (50 de para) sau, mai rar, într−un dinar, se socoate numai partea de către jucători sau şi cea de dincolo de linie pentru a stabili al cui ban este mai apropiat, sau că acea parte se consideră „tropa”, adică depăşită.

popice3

Erau şi alte reguli pentru a nu se ajunge la conflicte. Câteodată se alegea din rândul spectatorilor un arbitru care, în situaţii dubioase trebuia să dedice al cui ban este mai aproape de linie, iar în caz de egalitate cei doi mai aruncau o dată pentru a se clarifica pentru o poziţie mai bună.
Când se termina faza aruncatului şi se stabilia rangul fiecăruia, primul plasat a astrâns toţi talerii şi după cei amesteca bine şi îndelungat în pumn îi arunca în aer, aşteptând rezultatul la pământ. Toţi acei bani care arătau pe faţă „schipul”, respectiv faţa pe care era desenată
cifra (valoarea) lor îi aparţineau iar aversul (faţa cu stema ţării sau cu capul regelului) nu era câştigător.
Al doilea jucător arunca restul rămas şi îşi lua banii cu „schipul” şi aşa mergea mai departe până n−au fost toţi distribuiţi câştigătorilor. Dacă în primul tur nu s−au distribuit toţi banii, din nou ajungea la rând primul aruncător şi aşa până la final. Cei care erau necăştigători îşi „descumpărau” talerul şi cu asta a luat sfârşit toată afacerea, pentru a se începe din nou cu
aruncatul. Dacă în decursul jocului careva dintre participanţi renunţa, se înlocuia cu altul din
rândul spectatorilor sau jucau cei rămaşi până când Tima „Didescu”, trăgând clopotul mijlociu de la biserică – nu a dat de ştire că prânzul cu o supă fierbinte de pasăre este pusă la masă şi când parcul, încetul cu încetul, se golea, rămânând într−o tăcere festivă.
Ca şi fiecare afacere sau joc, şi „schip−scapul” îşi avea vedetele, eroii sau campionii săi. Se remarcau prin precizie şi câştig îndeosebi: Vasa Pengheş, Gina şi Piera Rista, Gheorghe Drăgoi şi alţii.
Acest joc i−a molipsit şi pe cei mai mici, atrăgându−i cu magnetismul său fermecat. În pauze, la şcoală, aruncau şi ei talerul şi învârteau „schip−scapul”. Spre deosebire de cei adulţi, de multe ori, în loc de linie întrebuinţau peretele.

***

O altă pasiune şi joc „de rămăşag” erau popicele, aşa cum le spunea la Sâm−Mihai – „cuglana”. Terenurile pentru ele se găseau în aer liber, construite în curţile birturilor, fiind acoperit doar podişul unde se aflau jucătorii spre a fi scutiţi de ploaie sau de soare. În loc de parchet, cărarea pe care alunecau bilele era pavată cu pământ şi nisip, având o burtică la mijloc, cu marginile mai pogorâte. Restul nu se deosebea de terenurile de azi. Popicele doborâte erau ridicate manual de către doi ştrengari care, pentru acest serviciu, primeau după fiecare partidă câte un bănuţ.
Existau două modalităţi de joc: individualul şi jocul în grup, formându−se două tabere care se
întreceau între ele. Penalizarea se făcea de obicei în băutură şi fiindcă acesta era joc de vară, băutura preferată era berea la halbă şi cu guler de spumă.
În decursul partidei se făceau pariuri (rămăşaguri) în bani, între jucători, la care puteau să participe şi unii dintre spectatori. „Rămăşagurile” nu erau limitate, existând o sumedenie de combinaţii: jucătorul se „rămăşeşte” cu adversarul, eventual cu unul sau mai mulţi spectatori, spectatorii între ei, etc.
Obiectul rămăşagului era prognosticul: câte popice vor fi doborâte într−una, două sau trei aruncări. Înţelegerea decurgea de obicei în sensul următor:
− Hai, că am cinci (şase, şapte) din lovitura asta – era oferta aruncătorului.
Sau:
− Hai, că am şapte din trei! − etc. Cel ce intra „în rămaş”, trebuia să combată această presupunere.
Apoi se înţelegeau asupra valorii „rămaşului”. Banii se puneau jos la pământ, sau se dădeau unui spectator neutru ca să−i înmâneze câştigătorului după aruncare. Având în vedere posibilităţile de−a pune pariu cu un număr nelimitat de persoane, suma dobândită (pierdută), în unele cazuri putea fi destul de mare. Nu de rare ori jucătorul se „rămăşea” cu diferiţi indivizi în presupuneri divergente, în care caz rezultatul era nedecis – nici n−a pierdut, nici nu a câştigat.
popice2Jocul de popice era de asemenea joc de duminică, mai rar de zile de lucru. Arene pentru „cuglană” aveau aproape toate birturile, unele fiind mai întreţinute şi mai bune, iar altele în stare mai proastă. Dar lumea se distra căci, pe semne, şi atunci era valabilă maxima: „Dă−i poporului pâine şi jocuri”.
După sosirea interprinderii de ţiţei „Naftagas” pe aceste meleaguri, oamenii din conducerea
acesteia au amenajat la Iermenovţi, în casa lui Lelici, o frumoasă şi funcţională popicărie la care se duceau şi jucătorii din satul nostru peste săptămână când aceasta era liberă.
Şi iată că azi, sub bolta Sân−Mihaiului nu se mai aruncă banii în aer pentru „schip−scap” şi nici nu mai există popicării, tinerii dedicându−se altor distracţii şi jocuri în spiritul vieţii contemporane şi moderne.
Au rămas doar amintirile despre nişte vremuri idilice, îndepărtate şi totuşi fericite pentru generaţiile de atunci, amintiri rămase neşterse în memoriile celor de azi îşi poartă pletele albe pe capul încărunţit, în spiritul sentinţei latine: „Sint ut sunt, aut non sint” (rămâie aşa cum
sunt sau să nu mai fie).
Cornel Trocea

%d blogeri au apreciat: