Aspecte ale vieții spirituale, culturale și educaționale la Râtișor

Nunta la Râtișor, 1939
Nunta la Râtișor, 1939

 

Râtișorul este un sat tipic bănățean adunat pe lângă strada principală și tăiat de valea Boruga. Localitatea își trăiește traiul secular în tihna rustică a eternității născută la sat. Istoria așezării este puțin cunoscută, iar în mod aparte nimeni nu s-a ocupat de ea. Din arhivele și înscrierile vechi care luminează epocile de mult apuse reiese că, Râtișorul face parte din cele mai vechi așezăminte omenești din această parte a Banatului.
Potrivit legendei, denumirea localității ”Râtișor” își trage originea de la Râpișor-Râpișoare, unde ciobanii găseau apă pentru mioare la cele trei râpe – râpișoare care mai dăinuie și azi.(1)
Vechimea elementului românesc la Râtișor este confirmată de o însemnare descoperită pe paginile Cazaniei lui Varlaam din 1643, care a aparținut parohiei din Râtișor, iar ulterior declarată de o deosebită valoare istorică, națională și culturală, în proprietatea Muzeului eparhial din Caransebeș. Această notiță a aparținut lui ”Popa Bratu din Râtișor”, ceea ce denotă existența elementului românesc în secolul al XVIII-lea suficient de numeros cu preoți și cărți în limba română.(2)

ratisor-1
În Catastigul Patriarhiei din Peci, din perioada anilor 1660-1666 este însemnat și Râtișorul. În anul 1717, așezarea are 27 de gospodării, iar în 1751 deja 51 de gospodării. În următorii ani, populația Râtișorului a crescut considerabil. Din tabelul statistic al localităților din Districtul Vârșețului al Eparhiei Caransebeșului, reiese că Râtișorul avea în anul 1749 – 91 de case, în timp de Alibunarul avea doar 60, Mărghita 46, Nicolințul 66 etc. În această perioadă este amintit preot la Râtișor Anatoil Grama.(3) Biserica din Râtișor este una din cele mai vechi și valoroase clădiri ecleziastice ale românilor din Voivodina. Poziționată la marginea Borugii, denotă că în urmă cu trei secole acest pârâu a jucat un rol hotărâtor în viața cetățenilor de aici. O problema la viața confesională la Râtișor o reprezintă stabilirea vechimii sfântului lăcaș din localitate. Anul construcției bisericii se pierde în negura timpului, nu s-a păstrat elemente scrise, însă se presupune că a fost ridicată pe la începutul secolului al XVIII-lea, în jurul anului 1716. Ipoteza se bazează atât pe forma și mărimea construcției, respectiv prin faptul că renovarea construcției s-a realizat în anul 1790, așa că putem concluziona că s-a ridicat cel puțin cu 60-70 de ani înainte. Tot în această perioadă i s-a dat forma actuală pe care o păstrează până în zilele noastre.(4)
Milleker consideră construcția ridicată între anii 1735/36, o biserică de bârne, iar cea actuală ar fi ridicată la 1799. Valoarea incontestabilă este atât forma arhitectonică cât și interiorul lăcașului. Comparativ cu alte biserici, iconostasul este clădit din cărămidă, care nu ajunge până la cupola curbată, făcut din scânduri, ci se termină printr-o linie ondulată, alcătuită din trei semicercuri. Ușile împărătești au o importanță aparte, deoarece nu au fost menite în mod special pentru biserica din Râtișor, ci au fost aduse de la biserica din Cheveriș, așezare distrusă complet de turci. Ușile împărătești sunt opera zugravului Gheorghe Diaconovici, fiul lui Vasile Diaconul din Srediștea Mică (Pârneaora), pictate în ulei la 1763, precum și cele patru icoane pe lemn. Tot școlii de zugravi a familiei Diaconovicilor se atribuie și picturile de pe zidurile lăcașului, în total douăsprezece.(5)
Biserica din Râtișor a fost sfințită de episcopul vârșețului Vichentie Popovici în anul 1782, având Hramul ”Sf. Ierarh Nicolae”. În biserică a fost atestat odinioară Liturghierul din 1728, care din păcate, nu se mai păstrează. Antologhionul din 1736, în care există o scurtă, dar extrem de importantă însemnare. Cartea a fost achiziționată chiar de la Mitropolia Bucureștiului în anul 1761, iar în­sem­narea se atribuie preotului Ion Stoicovici din Râtișor. Totuși, cel mai important lucru arată precum un sat (Râtișorul) din această parte a Banatului putea să-și trimită emisari în capitala Țării Românești pentru achiziționarea cărților.(6)

ratisor-2

La Râtișor se cumpără la 1785 o carte, Mineiul, în mai multe volume pentru care satul plătea 90 de florinți. Era o sumă cu care se puteau atunci cum­păra câteva părechi de boi sau câteva tone de cereale. Trebuie precizat că pe acele timpuri foametea nu era o vorbă goală și că în anumite împrejurări ea putea să ducă la dispariția biologică familii întregi. Să dai bani pe o carte era un gest asumat, conștient și dovedește că în satul românesc din Serbia (Râtișor), cultura scrisă ocupase deja poziții inexpugnabile, semn clar al unei schimbări majore de mentalitate în sensul modernizării.
Datorită importanței covârșitoare a sf. lăcaș din Râtișor, prin decizia Institutului pentru Protecția și Cercetarea Obiectelor de Cultură al P.A. Voivodina, biserica a fost pusă sub protecția statului, la mijlocul secolului al XX-lea. Biserica este un adevărat an­samblu de tematică religioasă, reușind să îm­plinească armonios rostul catehetic și duhovnicesc pe care îl are.
La altarul bisericii au slujit un șir de preoți, amintim pe Corneliu Petrovici, Ilie Luchiciu, dar în special pe Cuzman Lăpădat, un timp și redactor al săptămânalului interbelic ”Nădejdea”. În anul 1968, preotul Cuzman Lăpădat a fost înlocuit la altarul bisericii din Râtișor de fiul său, Corneliu Lăpădat.(7)
Din Conscripția populației române ortodoxe a Protopopiatului Vârșețului din anul 1865, la școala din Râtișor a funcționat ca învățător Petru Meza, iar școala era frecventată de 62 elevi – 45 băieți și 17 fete. Pe parcursul anilor învățători au fost: Ioan Baica și Petru Borcan. La începutul secolului al XX-lea îi găsim învățători pe Alimpie Rădulea și pe Teodor Răbăgia, activi în Reuniunea Învățătorilor din Dieceza Caransebeș.
În perioada postbelică, ca urmare a reducerii numărului elevilor, se închide cursul superior (V-VIII), iar elevii fac naveta la Vârșeț, începând cu clasa a V-a.(8)
Viața culturală la Râtișor începe să se dezvolte cu înființarea primului cor în anul 1878 de către învățătorul Proclope, care în 1904 se transformă în cor mixt numit ”Doina”, instruit de Traian Fira. În perioada postbelică, corul este condus de dascălul Gheorghe Nicolaevici, iar după plecarea lui și-a întrerupt activitatea. În anul 1927, comuna bisericească a cumpărat o casă menită trebuințelor culturale, în care a fost instalată și biblioteca locală.

Fanfara din Râtișor
Fanfara din Râtișor

 

Fanfara din Râtișor, înființată în anul 1925, sub bagheta lui Sava Petrovici, își continuă drumul trasat, devenind în zilele noastre una din cele mai apreciate fanfare românești din serbia, și chiar și peste hotare.
În perioada postbelică în cadrul Societății Cultural-Instructive ”Doina” a existat secția de folclor, orchestră și secția de teatru. Interesant de amintit este că o perioadă de timp secția de dramă a funcționat independent de S.C.I. ”Doina”, iar în urma criticilor și presiunilor s-a reîntors și activat în societate.(9)
O altă curiozitate la începutul anilor `50 ai secolului trecut, în perioada comunismului, reprezenta înființarea cooperativei agricole țărănești care purta numele Crăișorului ”Avram Iancu”, într-o perioadă grea, dificilă și imprevizibilă când este vorba de denumirile, fie ele și simbolice, sau apartenența națională.
Râtișorul a fost și este o așezare românească reprezentativă, cu oameni modești și harnici, dar creativi, originali și cu suflet deschis.
Prof. Natalia Stan

Note:
1.    ”Glasul Cerbiciei”, Vârșeț, 2009, p. 14
2.    Doru Radosav, Cultură și umanism în Banat, secolul XVIII, Timișoara, 2003, p. 50
3.    Costa Roșu, Biserica Ortodoxă Română din Banatul sârbesc și de la sud de Dunăre, Reșița, 2008, p. 100
4.    Mircea Măran, Românii din Voivodina, Zrenianin, 2009, p. 123
5.    Ibidem
6.    Valeriu Leu, Costa Roșu, Cartea veche românească din Voivodina, Novi Sad, 2007, p. 81-98
7.    ”Glasul Cerbiciei”, Vârșeț, 2009, p. 14
8.    Rodica Almăjan, Învățământul românesc din Voivodina, Zrenianin, 2010, p. 215
9.    ”Libertatea”, Vârșeț, 27 februarie, 1953, p. 4

%d blogeri au apreciat: