By ris
La Metovo, în Grecia, la poalele Pindului, spiritul “României populare” invocat de Nicolae Iorga se păstrează, ca printr−un miracol, încă viu. Superba aşezare de oieri aromâni, aflată pe drumul turistic ce leagă portul Ianina de Mănăstirile Meteorei, se prenumără printre zecile de “hoare” (sate) ciobăneşti ale neamului latin din Grecia. Nu întâmplător, marele filosof Petre Ţuţea spunea că în Pind nu sunt români, ci sunt “proto” şi “puroromâni”, “români absoluţi”.
E sâmbătă la prânz, iar în centrul satului, sub platanii uriaşi, au ieşit bătrânii locului să se umbrească şi să se încingă la poveşti, “zburând” (vorbind) vlaheşte cu mândrie şi cu demnă detaşare de lumea pestriţă a autocarelor turistice. La 75 de ani, pensionarul Vasile Pateli, fost “pecurari” (cioban) şi fabricant de caş, îşi trece ziua numai între prieteni. Marea lui durere, pe care−o spune oricui stă să−l asculte, este pericolul dispariţiei limbii şi a tradiţiilor aromâne. În “Vlahia” sufletului său picura lacrimi după “zborlu a’ nostru” frânt de vremurile vitrege în care Ţara Mamă, România, a uitat de fiii ei urgisiţi. “Frândza (fiinţa) vlahă” stă să piara, fiindcă tinerii vlahi devin greci şi nu mai “spuducsescu” (învaţă) limba strămoşească. Nici “prevtu” (preotul) nu mai ţine slujbele în aromâneşte, nici la “sculio” (şcoală) nu se mai predă slova străbună, măcar că superba clădire a şcolii din centru a fost construită în vremea lui Mihail Kogălniceanu, şi el aromân, sau poate a lui Titu Maiorescu.
Baciul Pateli nu cunoaşte istoria neamului său, nu l−a învăţat nimeni, fiindcă şcolile româneşti au fost desfiinţate imediat după al doilea război mondial. Tristeţea lui e şi mai adâncă, în caz că−l întrebi despre “feaţa” sa, Maria, şi despre feciorul său, Ion. Aceia (“alea mnicile”) nu mai poartă nici “stranii” (straie) bătrâneşti, nu vor “zburând” nici limba. “E crimă mare să chiară limba noastră, mare ruşine pentru neamul nostru”. Iar dacă şcoli nu sunt, tânăra şi frumoasa Tomai, al carei butic cu suveniruri se afla chiar sub platanul mare din parcarea centrală, a găsit soluţia: “Tora avem acea minte sa învăţăm unu−cu−alălantul, n−are sculio, papinele spuducseşte la fiu… Nu are vlaheste nici la bisearecă, dar la Paştele prevtul zace Evanghelion tu patru−cinci limbi, greaca, vlaheasca, germana, franceza, italiana (acum avem acea minte să învăţăm unul de la celălalt, fără şcoală, parintele învaţă pe fiu. Nu se slujeşte aromâneşte nici la biserică, doar la Paşte preotul citeşte Evanghelia în patru−cinci limbi…). Dar multe feate şi feciori de aua spuducsescu to România” (multe fete şi feciori de aici studiază în România).
Zarva de sub platani creşte. Câţiva italieni zgomotoşi cumpără covoraşe de lână ţesute în Metovo. Unul dintre ei o ascultă pe Tomai vorbind în limba ei de munte şi întreabă: “Este un dialect italian?”. “Şi, şi”, raspund eu pentru dânsa, “a fost inventat cu mult înaintea italianei”.
Ion Login Popescu
Fotografii de Emanuel Tănjală
