By ris
f) Un simplu bilet de mână, scris de dr. Suțu la 5 iulie 1883, rămâne drept certificat medical, înscris sacru, de necontestat, deși diagnosticul inițial este schimbat de alți medici, iar pacientul este tratat pentru altă boală decât cea declarată de dr. Suțu.
Pentru a nu putea fi eliberat din ospiciu, Maiorescu pleacă în străinătate chiar în ziua internării poetului, astfel că rudele și prietenii nu-l pot vizita și nu se pot interesa de soarta sa.
Falsul diagnostic de alcoolism și sifilis, permite aplicarea tratamentului cu mercur (element chimic foarte toxic, care poate provoca chiar moartea). Lui Eminescu i se aplică ”douăzeci de fracțiuni a câte 4 grame de mercur, când și o jumătate de gram poate avea efecte dăunătoare” (dr. O. Vuia). Urmare acestui tratament, poetul suferă o paraliză parțială.
Peste câteva luni, în toamna anului 1883, Eminescu este îndepărtat din țară, fiind trimis ilegal la Viena, însoțit de gardieni. La plecare, în Gara de Nord, unde este prezent și Maiorescu, poetul îi strigă: ”Dr. Mayer, marele moment, o conspirație”, aluzie evidentă la legătura lui Maiorescu cu ambasadorul austriac la București.
De la Viena este plimbat prin Italia, cu un supraveghetor după el care, în loc să pună pe hârtie comportamentul poetului, va spune, motivându-și reținerea: ”Europa braucht ruhe” (”Europa are nevoie de liniște”).
Deci, Eminescu reprezintă o problemă externă, este periculos pentru Europa marelui capital evreiesc, pentru iudeomasonerie.
Pe 7 aprilie 1884 ajunge în țară, la Iași, fiind considerat refăcut fizic și psihic.
La finele anului 1888, revine în capitată și este angajat ca redactor la un important ziar politic. Dar… stupoare. După doar trei luni (februarie 1889) este ridicat din ordinul poliției capitalei, dus la același spital evreiesc ”Caritatea” și internat.
La conducerea țării, în acel moment se aflau masonii, cu consensul cărora a fost internat și în 1883; Dr. T. Rosetti (prim-ministru) și avocatul T. Maiorescu (ministru al cultelor), ambii membri marcanți ai lojii ”Steaua României”.
În spital i se administrează, din nou, injecții de mercur, contra sifilisului, boală niciodată dovedită, ba chiar infirmată după moarte, când este autopsiat.
Că poetul nu este bolnav de sifilis, ne-o spune chiar unul din medicii săi curanți – dr. N. Tomescu (aflat, totuși, în echipa conspiratorilor): ”Articulația cuvintelor este normală. El pronunță bine și clar și nici scandare, nici gângăvie, nici bolboroseală, nici acele diverse defectuozități, așa de comune în maladiile cerebrale nu s-au putut observa, până în ultimele zile ale vieții sale… Oricum ar fi, sfârșitul total nu părea iminent, căci el se nutrea bine, dormea și puterile se susțineau cu destulă vigoare.”
Ipoteza morții, ca urmare a unei pietricele, scăpate din praștia cu care se juca un nebun – Petre Poenaru – în curtea spitalului, care l-a izbit pe Eminescu în frunte, este infirmată de-o altă persoană din interiorul spitalului – dr. Vineș, care l-a îngrijit pe poet în perioada martie – iunie 1889, descrisă în amintirile sale, în anul 1931; ”Contrar zvonurilor melodramatice, Eminescu n-a suferit prea mult de pe urma așa-zisului atentat, care-i pricinuise o simplă zgârâietură…”. ”Era o tăietură a pielii capului de 2 cm lungime”, ne spune dr. Tomescu, ”care s-a infectat datorită desfacerii pansamentului și a folosirii mâinilor murdare de către pacient, provocându-i un erizipel. Bine îngrijit, erizepelul a dispărut complet”.
Misterul morții poetului este dezlegat de fostul său frizer, D. Cosmănescu, după aproape 40 de ani (1925), care l-a însoțit la plimbare, prin curtea spitalului ”Caritatea”, în chiar ziua morții sale. ”După internarea la Suțu”, ne spune Dumitru Cosmănescu, ”mă cheamă tot pe mine să-l servesc și acolo”. Într-o zi (15 iunie, n.n.), cam pe la ora 3 după amiază, frizerul a venit să-l servească. În jurul orei 4 (d.m. p.m.), fiind cald în camera unde stătea, Eminescu îi propune frizerului să facă o plimbare prin grădină. ”Ia ascultă, Dumitrache, hai prin grădină să ne plimbăm și să te învăț să cânți ”Deșteaptă-te Române!”. Cum mergeau împreună și cântau, vine, pe la spate, un bolnav și-l lovește pe Eminescu cu o cărămidă în cap. Lovit după ureche, poetul cade jos, cu sângele șiroind pe haine și-i spune frizerului: ”Dumitrache, adu repede doctorul, că mă prăpădesc. Ăsta m-a omorât!” Au venit doctorii cu Șuțu în frunte și ne-au spus să tăcem, să nu se audă vorbă afară, că nu e nimic… Dar, după o jumătate de oră, bietul Eminescu murise…”
Așa a murit cel mai mare poet al românilor, ucis de un dement, datorită unei regretabile (ori intenționate) lipse de supraveghere a administrației spitalului.
La autopsiere nu se constata nimic important ca indicii de boală, iar dr. Tomescu concluzionează: ”Eminescu n-a fost sifilitic… Adevărata cauză a maladiei lui Eminescu pare a fi surmenajul cerebral, oboseala precoce și intensă a facultăților sale intelectuale”.
Iar tratamentul cu mercur și morfină, la care a fost supus, internările forțate în ospiciu, încercările de-al considera nebun când nu era, eliminarea sa din societate, sunt crime comise, ai căror autori, morali și materiali, au rămas nepedepsiți de istorie.
– sfârșit –
Ioan Ciama
Note:
– C. D. Niculae, Războiul nevăzut al evreilor sioniști cu românii, pag. 20-54
– Revista ”Națiunea”, nr. 420, 422/2007
