UNIREA BUCOVINEI CU ROMÂNIA

Bucovina a fost a doua provincie care s-a unit cu patria-mamă. Acum 90 de ani, la 28 Noiembrie 1918, a avut loc proclamarea unirii Bucovinei cu România, moment istoric important în făurirea statului naţional unitar român, alături de unirea anterioară Basarabiei – la 27 Martie – şi de unirea ulterioară a Transilvaniei, la 1 Decembrie 1918.

Bucovina, în traducere “Pădure de fag”, este numele dat Ţării de Sus a Moldovei lui Ştefan cel Mare şi Sfânt de austrieci în 1775. După pacea încheiată la Kuciuk-Kainargi în 1774, în urma războiului ruso-turc început în 1768, austriecii, ca recompensă că i-au ajutat pe turci, cerură “o rectificare de frontieră în sudul Galiţiei”, necesară trecerii din Transilvania în Galiţia, nou anexată. Astfel, contra bani grei şi daruri scumpe, Turcia cedă Austriei un “coridor” care cuprindea nu o fâşie îngustă de teren, ci întreg ţinutul Cernăuţilor, cea mai mare parte a ţinutului Sucevei, vechea capitală a Moldovei, cu mausoleul descălecătorilor de la Rădăuţi şi cu mormântul lui Ştefan de la Putna.

În zadar protestară boierii şi clerul, în frunte cu domnitorul Grigore Ghica, ucis de turci la 1 Octombrie 1777; timp de 144 de ani acest teritoriu românesc a rămas sub ocupaţie străină, până în anul de graţie 1918. Imperiul habsburgic a nesocotit sistematic drepturile limbii române, a stingherit dezvoltarea culturală şi a spoliat bogăţiile provinciei. Mulţi patrioţi bucovineni au fost nevoiţi să emigreze.

Timp de 10 ani, Bucovina a stat sub administraţie militară iar în 1786 a fost înglobată Galiţiei. Abia prin constituţia austriacă din 1849 a fost despărţită de Galiţia şi declarată provincie autonomă a Casei de Austria. În 1860, Bucovina şi-a ales o Dietă, cu stemă şi drapel proprii şi era reprezentată în Parlamentul vienez prin deputaţi români.

Faţă de Viena, fruntaşii politici bucovineni au avut o politică protestatară, începând cu episcopii Dosoftei Herescu şi Isaia Baloşescu, cu fraţii Hurmuzachi, cu mitropolitul Silvestru, cu dr. Gh. Popovici şi Iancu Flondor şi întreaga generaţie a Unirii. Românii bucovineni au manifestat in permanenta opoziţie faţă de politica de desnaţionalizare a guvernului austriac, o primă acţiune fiind manifestaţia studenţească de la Putna din 1871, cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la sfinţirea mânăstirii. Au participat personalităţi ca Mihai Eminescu, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, viitorul istoric A.D.Xenopol şi Ciprian Porumbescu. Bucovinenii au salutat independenţa de stat a României din 10 mai 1877, voluntari dintre ei participând la războiul din 1877/78.

Existau o serie de asociaţii academice patriotice ca “Arboroasa”, “Junimea”, “Bucovina”, “Moldova” sau “Dacia”, alături de societăţi politice – “Concordia”(1885) cu “Gazeta Bucovinei”(1892). În 1905 se întemeiază Partidul Naţional Român, iar din 1906 reapare “Gazeta Bucovinei”, sistată în 1897. Din 1907, se introduce votul universal, direct şi secret, exercitat de bărbaţii de peste 24 de ani.

Bucovina, aflată la graniţa celor două imperii, habsburgic şi ţarist, a devenit în 1914 – odată cu declanşarea primului război mondial – teatrul unor operaţii militare. La 2 Septembrie 1914, cazacii generalului Pavlov ocupă Cernăuţii, dar în Octombrie austriecii reocupă provincia. La 17 Iulie 1916, Ion I.C.Brătianu semna la Bucureşti, cu miniştrii Rusiei, Franţei, Angliei şi Italiei o convenţie prin care se garanta integritatea teritorială a României şi reunirea Bucovinei, Transilvaniei şi Banatului la Vechiul Regat.

În August 1916, România intră în război de partea Antantei, dar în Decembrie 1916 armata română este nevoită să se retragă în Moldova, inamicul ocupând 2/3 din teritoriul ţării, inclusiv Bucureştiul. Habsburgii vor dezlănţui o adevărată prigoană împotriva românilor bucovineni, mulţi luând drumul exilului. Ei au alcătuit, la Bucureşti, Comitetul refugiaţilor bucovineni, condus de istoticul Ion Nistor.

La 9 Iunie 1917 are loc primirea oficială, în Piaţa Unirii din Iaşi a primelor detaşamente de voluntari bucovineni, transilvăneni şi bănăţeni. La 22 Octombrie 1918, profesorul Sextil Puşcariu şi alţi patrioţi bucovineni scot primul număr al ziarului “Glasul Bucovinei”, difuzat în Vechiul Regat, în Transilvania şi în Basarabia.

La 27 Octombrie 1918, se reuneşte la Cernăuţi Adunarea Constituantă, sub preşedintia lui Dionisie Bejan, care hotărăşte “unirea Bucovinei cu celelalte ţări româneşti într-un stat national independent”. Adunarea a ales un Consiliu Naţional, compus din 50 de membri, care, la rându-i, instituie un guvern alcătuit din 14 secretari de stat, condus de Iancu Flondor. Noul guvern cere ajutorul armatei române şi astfel, la 9 Noiembrie 1918, Divizia a 8-a, condusă de generalul Iacob Zadic, intră în Bucovina, iar două zile mai târziu trupele române sunt în Cernăuţi, rezervându-li-se o primire entuziastă. De acolo, ele ajung până la vechea graniţă a Bucovinei de la Ceremuş, Colacin şi Nistru. La 11 Noiembrie 1918 a avut loc un schimb de telegrame între Consiliul Naţional şi Regele Ferdinand privind eliberarea Bucovinei. A doua zi, Consiliul votează “Legea fundamentală din 12 Noiembrie 1918 asupra puterilor Ţării Bucovina”, prin care îşi asumă întreaga putere în Bucovina. Sextil Puşcariu, ajuns secretar de stat la externe, pleacă la Iaşi pentru a mulţumi Regelui Ferdinand pentru trimiterea armatei în Bucovina. După audienţă, se întâlneşte cu Ion Nistor, preşedintele Comitetului refugiaţilor bucovineni, cei doi vechi prieteni ajungând la concluzia unirii necondiţionate a Bucovinei cu România. Revenit la Cernăuţi la 23 Noiembrie, Ion Nistor înmânează şefului guvernului, Iancu Flondor, un mesaj din partea guvernului român.

Consiliul Naţional, completat cu 12 fruntaşi dintre refugiaţii bucovineni, hotărăşte convocarea, la 28 Noiembrie 1918, a Congresului General al Bucovinei pentru “stabilirea raportului politic al Bucovinei faţă de Regatul Român”. La Congres au fost invitaţi şi reprezentanţii germanilor, polonezilor, ucranienilor şi evreilor, dar n-au dat curs invitaţiei decât germanii şi polonezii.

Marea zi pentru Bucovina sosise. La 28 Noiembrie 1918, în sala de marmoră a Mitropoliei Ortodoxe din Cernăuţi, 74 membri ai Consiliului Naţional au început lucrările Congresului, alături de 7 delegaţi germani, 6 polonezi şi 13 din comunele ucrainene. Erau de faţă şi reprezentanţii Basarabiei, în frunte cu Pan Halippa. Cu o seară înainte, tricolorul romănesc fusese arborat şi pe clădirea Universităţii locale. Preşedintele Consiliului Naţional, Dionisie Bejan, a rostit cuvântul de salut, din care cităm: “Întruniţi astăzi în acest măreţ locaş, care este şi trebuie să rămână simbolul unirii în credinţă în Dumnezeu şi în neamul nostru, salut cu neţărmurită dragoste pe reprezentanţii vitezei armate române, care la ordinul M.S.Regelui Ferdinand I ne-a întins mâna de ajutor în clipele de cea mai grea cumpănă. Salut cu aceeaşi dragoste pe reprezentanţii fraţilor noştri din Basarabia, Transilvania şi Ungaria. Vă salut pe voi, fruntaşii neamului românesc din Bucovina, care aţi venit cu inima însufleţită din tuspatru unghiuri ale ţării, ca să aşezaţi piatra fundamentală care să clădească trainic şi neclintit România Mare. Implor harul ceresc şi binecuvântarea dumnezeiască asupra hotărârilor ce veţi lua”.

Şeful guvernului, Iancu Flondor, dădu apoi citire DECLARAŢIEI DE UNIRE, care preciza că “de la fundarea Principatelor Române, Bucovina, care cuprinde vechile ţinuturi ale Sucevei şi Cernăuţilor, a făcut parte din Moldova, care în jurul ei s-a închegat ca stat; că în cuprinsul hotarelor acestei ţări se găsesc vechiul scaun de domnie de la Suceava, gropniţele domneşti de la Rădăuţi, Putna şi Suceviţa, precum şi multe alte urme şi amintiri scumpe din trecutul Moldovei; că fiii acestei ţări (…) au apărat de-a lungul secolelor fiinţa neamului lor împotriva tuturor încălcărilor din afară şi a cotropirii păgâne; că 144 de ani poporul bucovinean a îndurat opresiunile unei ocârmuiri străine care îi nesocotea drepturile naţionale; că în 1774, prin vicleşug, Bucovina a fost smulsă din trupul Moldovei şi cu de-a sila alipită coroanei habsburgice; că 144 de ani bucovinenii au luptat ca nişte mucenici, pe toate câmpurile de bătaie din Europa, sub steag străin, pentru gloria Austriei; că a sosit ceasul ca Ţările Române dintre Nistru şi Tisa să formeze un singur stat unitar (…), hotărâm unirea necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României” (Ion Nistor, “Istoria Bucovinei”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, pp. 396-397).

Ion Nistor a făcut o amplă expunere a motivelor istorice ale acestei declaraţii de unire, care a fost adoptată în unanimitate. Votul Congresului a fost adus la cunoştinţa Regelui Ferdinand printr-o telegramă. Regele a răspuns prin următorul mesaj: “Salut cu nespusă bucurie actul măreţ prin care Congresul General al Bucovinei, ca expresiune a voinţei întregului popor al acestui vechi pământ românesc, a hotărât unirea completă a Bucovinei cu Regatul Român. Din adâncul sufletului mulţumesc Proniei divine că mi-a îngăduit ca, sub domnia mea, fiica răpită acum 144 de ani să se reîntoarcă la sânul ţării-mame, aducând noi forţe pentru propăşirea neamului. În aceste clipe înălţătoare, gândul meu se îndreaptă către oamenii patrioţi, care, cu toate suferinţele îndurate în cursul vremurilor, au ştiut să ţină vie în inimile poporului memoria lui Ştefan cel Mare şi Sfânt şi sentimentul naţional, pregătind astfel, fără şovăire şi însufleţiţi de un patriotism cald, ziua binecuvântată de azi. Cu adâncă recunoştinţă primesc, dar, în numele poporului meu, întruparea Bucovinei la Regatul Român, asigurând populaţia Bucovinei că în mine va găsi mereu un sprijin tare şi o dragoste părintească”.

Congresul a ales o delegaţie de 15 persoane care, a doua zi, 29 Noiembrie, a prezentat, la Iaşi, Regelui Ferdinand Actul Unirii. Duminică 1 Decembrie 1918, Suveranii români au dat o masă de gală la Palatul Regal din Bucureşti, în timpul căreia a sosit şi telegrama de la Alba Iulia vestind unirea Transilvaniei cu România. Entuziasmul acestor zile sfinte din istoria României a întrcut orice aşteptare.

Apoi, actul Unirii Bucovinei cu Ţara a fost adus la cunoştinţa guvernelor din Iaşi, Paris, Londra, Roma şi Washington.

La 31 Decembrie 1919, apare Decretul-lege privitor la unirea Bucovinei cu România cu următorul cuprins: “Bucovina, în cuprinsul graniţelor sale istorice, este şi rămâne de-a pururi unită cu Regatul României”. Semna Regele Ferdinand I si Ion I.C.Brătianu, preşedintele Consiliului de Miniştri şi ministru al afacerilor externe. Tot la acea dată fu semnat şi Decretul-lege privind administraţia Bucovinei, care instituia un secretariat administrativ cu 9 secretariate de serviciu.

Unirea Bucovinei cu România a fost recunoscută oficial, în 1919, prin tratatul de la Saint Germain, care preciza că Austria renunţă la fostul Ducat al Bucovinei în favoarea României. Camera şi Senatul român au ratificat la Bucureşti, la 31 Decembrie 1919, Unirea Bucovinei cu Ţara iar prin recunoaşterea Unirii de către Congresul de pace de la Paris şi prin includerea ei în Constituţia României din 1923, memorabilul act al Unirii Bucovinei cu Regatul României din 28 Noiembrie 1918 a rămas definitiv.

Istoricul Ion Nistor a fost numit administrator al Bucovinei, cu rang de ministru. El a sosit la Cernăuţi la 5 aprilie 1919, luând parte la slujba de Sf.Paşti săvârşită de mitropolitul Vladimir Repta în catedrala mitropolitană. A convocat un consiliu pentru alcătuirea programului de guvernare, care a luat hotărârea reintroducerii limbii române ca limbă oficială în administraţie, justiţie şi şcoală. La 24 Octombrie 1920, s-a inaugurat Universitatea românească din Cernăuţi, în prezenţa Familiei Regale. Reorganizarea universităţii s-a făcut cu ajutorul profesorilor de teologie, în frunte cu Vasile Tarnavski, noul rector devenind Ion Nistor.

După votarea Constituţiei României Mari din 1923, Bucovina s-a integrat cu totul în viaţa politică şi administrativă a Regatului Român. Biserica Bucovinei şi-a păstrat mitropolia la Cernăuţi cu episcopia sufragană a Hotinului, cu reşedinţa la Bălţi. Noul mitropolit a fost Nectarie (1924 – 1935), urmat de Visarion Puiu (1935 – 1940) şi de Tit Simedrea (1940 – 1945). În 1925 s-a soluţionat problema Fondului bisericesc al Bucovinei, administrat de Congresul bisericesc sub conducerea mitropolitului.
Pentru promovarea vieţii artistice, s-a înfiinţat Teatrul Naţional şi Conservatorul de muzică şi artă dramatică din Cernăuţi.

Din nefericire, epoca de pace a Bucovinei avea să fie de scurtă durată. Urmare a ultimatumului rus din 27 Iunie 1940, a doua zi armata roşie a ocupat Bucovina de nord, ocupaţie care a durat iniţial până la 5 Iulie 1941, când trupele armatei române izgoniră pe invadatori din Bucovina. Generalul Calotescu fu numit de către Mareşalul Antonescu guvernator militar al Bucovinei. Autorităţile civile şi bisericeşti se reîntoarseră la Cernăuţi. În August 1944 ruşii ocupă din nou Bucovina, iar la 12 Septembrie România fu obligată să semneze, la Moscova, armistiţiul cu guvernele Naţiunilor Unite, prin care nordul Bucovinei (judeţele Cernauţi si Storojineţ), rămane sub stăpânirea U.R.S.S. Tratatul de pace de la Paris, din 10 Februarie 1947, a ratificat această nedreptate istorică.

Plecându-ne cu pioşenie în faţa celor care, acum 90 de ani, au realizat Unirea Bucovinei cu Patria-Mamă, încheiem cu cuvintele unui alt fiu celebru al Bucovinei, poetul Vasile Posteucă:
“Dacă ne luăm răgazul să poposim un pic pe pragul cernit al Ţării Fagilor, ziua de 28 Noiembrie 1918 este o carte deschisă a durerii şi măririi neamului nostru. Şi primele cuvinte ale acestei cărţi ne spun că fără Bucovina n-avem ţară. Bucovina, cu Putnele, Suceviţele, Voroneţurile şi Cosminele ei, este însăşi inima istoriei noastre. Căci Bucovina nu este graniţă, ci vatră, inima unui neam. Leagănul unei istorii. Şi vatra, inima, nu poate fi dată nimănui, niciodată. Ea poate fi numai încălcată, pusă-n lanţuri şi ţinută, până ce dreptatea Providenţei vine şi-i trânteşte pe asupritori la pământ. Şi ziua aceasta a restaurării dreptăţii în lume va veni! (…) Credem prea mult în viitorul de aur al neamului, ca să nu profeţim învierea bisericilor lui Ştefan cel Mare şi împlinirea din nou a geografiei româneşti. Avem nevoie de această integritate geografică pentru a ne de măsura în istorie, pentru a crea o cultură şi a dărui lumii, înnebunite de materie şi de dominaţie lumească, o spiritualitate nouă, în sens profund creştin şi omenesc (…). Să ne oprim o clipă în loc şi să ascultăm chemarea pământului cu mânăstiri şi fagi. Să răzvidim glasul criptei de la Putna la 28 Noiembrie” (“Cuvântul Românesc”, Nov. 1992, p.16).
http://www.ziuanationala.ro