By ris
Românii din Banatul sârbesc, regiunea Voivodina, riscă să piardă definitiv o serie de proprietăţi, care au aparţinut comunităţii şi au fost confiscate de statul iugoslav comunist, din cauza nepăsării statului român. Sârbii din România şi-au primit însă proprietăţile.
Comunitatea Românilor din Serbia (CRS), organizaţia reprezentativă a etnicilor români din Voivodina, încearcă, fără succes, de ani buni să obţină sprijinul statului român în revendicarea proprietăţilor care au aparţinut românilor din acea regiune a Serbiei. Potrivit legislaţiei sârbe privind restituirea proprietăţilor confiscate abuziv în timpul regimului comunist, bunurile nerevendicate până în martie 2014 nu mai pot fi retrocedate. Comunitatea românească din Banat a deţinut, până în anul 1946, numeroase terenuri şi clădiri, concentrate în zona oraşului Vršac (Vârşeţ), situat la circa 20 de kilometri de graniţa cu România. Alte proprietăţi confiscate abuziv de statul sârb de la românii bănăţeni se află în localitatea Bela Crkva (Biserica Albă). Printre acestea se află clădirile fundaţiilor „Dimitrie Bălănescu“ şi „Florica Aurelia Novacu“ şi sediul căminului cultural „Doina“. De asemenea, românii din Voivodina mai revendică clădirea „Ioan Jianu“, din Alibunar, şi castelul „George Mocioni“, din Vlaicovăț. Toate proprietăţile colective care ar trebui retrocedate minorităţii româneşti sunt estimate la câteva milioane de euro.
Principala problemă cu care se confruntă comunitatea românească în demersurile de revendicare este imposibilitatea dovedirii calităţii de succesor în drepturi legal al asociaţiilor care au deţinut acele proprietăţi. În perioada comunistă, organizaţiile româneşti au fost dizolvate, iar averea lor naţionalizată
„Ne confruntăm cu o problemă juridică, pentru că nu mai există succesori legali, în înţelesul legii, ai acestor proprietăţi. Adică asociaţiile româneşti care au fost proprietarii acestor bunuri nu mai există“, a declarat liderul CRS, Stevan Mihailov. Soluţia este intervenţia statului român pe lângă autorităţile de la Belgrad, pentru promovarea unui act normativ care să faciliteze retrocedarea bunurilor colective. În mod similar a procedat şi statul român, a cărui legislaţie a permis comunităţii sârbilor din România, dar şi Episcopiei Ortodoxe Sârbe de Timişoara să revendice proprietăţile confiscate abuziv de regimul comunist. „Dacă ar redobândi aceste proprietăţi, comunitatea românească s-ar putea autofinanţa şi dezvolta fără alt ajutor din altă parte. Este vorba de averea lăsată de predecesorii noştri şi nu putem permite ca cineva să-şi bată joc de ea. De aceea, cerem Guvernului României să se implice. Ar fi o pierdere enormă pentru comunitatea românilor din Serbia dacă s-ar ignora această problemă“, a mai spus Mihailov.
De departe, cea mai importantă proprietate, considerată un adevărat simbol al comunităţii româneşti, este clădirea „Luceafărul“, din Vrsac, clasată ca monument istoric. Imobilul, situat în zona zero a oraşului, are peste 2.400 de metri pătraţi şi, împreună cu anexele sale, ocupă aproape o stradă întreagă. Proprietatea a avut un trecut zbuciumat. Clădirea „Luceafărul“, trecută în cărţile funciare cu numărul 7166, a fost construită de românii din Banat în perioada austro-ungară. Imobilul a aparţinut comunităţii româneşti din anul 1894 până după Al Doilea Război Mondial. În 1947, prin Hotărârea Tribunalului Popular al plasei Vrsac, imobilul a fost naţionalizat şi trecut în posesia statului – Republica Populară Federativă Iugoslavia.
Clădirea a fost ridicată pentru a adăposti Banca „Luceafărul“, fondată de românii mai înstăriţi din Banat, cei mai mulţi fiind preoţi. Scopul înfiinţării acestei bănci a fost de sprijinire a comunităţii româneşti, mulţi ţărani beneficiind de credite cu dobândă mică. În perioada interbelică, clădirea a adăpostit şi liceul românesc, cu cele două internate ale sale – de băieţi şi de fete. De asemenea, toate activităţile mai importante ale comunităţii româneşti, în perioada interbelică, se desfăşurau la „Luceafărul“. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, nici măcar ocupaţia germană, care rechiziţionase numeroase imobile, nu a reuşit să-i scoată pe români din clădirea lor, şcoala funcţionând aici în continuare.
După război, Banca „Luceafărul“ a fost închisă, dar clădirea a rămas în proprietatea comunităţii româneşti încă doi ani. În urma naţionalizării, clădirea a fost dată în folosinţă, succesiv, mai multor instituţii de stat, fiind considerată proprietate de interes popular. Aici a funcţionat, o scurtă perioadă, Casa de Editură „Bratstvo i jedinstvo“ („Fraternitate şi unitate“), care se ocupa de cărţi în limbile minorităţilor. Ulterior, aceasta a fost redenumită „Sloboda“ („Libertatea“). Treptat, clădirea „Luceafărul“ a ajuns să mai adăpostească o tipografie şi mai multe publicaţii ale minorităţilor naţionale. În prezent, clădirea este administrată de tipografia „Sloboda“, pe care statul sârb a încercat de mai multe ori să o privatizeze, cu tot cu imobil. În 2005, Ministerul Culturii din Serbia a clasat clădirea „Luceafărul“ ca monument istoric de categorie A.
“ Comunitatea Românilor din Serbia a încercat încă din anii 2000-2005 să obţină retrocedarea clădirii-monument. Demersurile nu au sensibilizat însă nici Belgradul, nici Bucureştiul. Mai mult decât atât, statul sârb a încercat să vândă clădirea la licitaţie. În 2004, reprezentanţii CRS l-au informat pe ambasadorul României la Belgrad că „Guvernul sârb, prin Ministerul Privatizării şi Agenţia de Privatizare, a scos pentru a patra oară la rând (după trei demersuri de stopare), prin anunţ public, vânzarea prin licitaţie a clădirii «Luceafărul» din Vârşeţ“. Totodată, CRS a propus ca statul român să sprijine comunitatea cu bani pentru a cumpăra clădirea la licitaţie, în lipsa unei legi de restituire a proprietăţilor confiscate abuziv (adoptată abia în anul 2011). Apelul românilor din Voivodina a fost însă ignorat. În 2005, statul sârb a încercat iar să vândă imobilul. „Facem apel şi propunem stoparea vânzării la licitaţie a clădirii, care a fost convocată pe data de 31 mai 2005, şi solicităm în baza reciprocităţii ca, prin decret, Guvernul Republicii Serbia să retrocedeze clădirea „Luceafărul“ comunităţii naţionale române“, se arată într-o adresă remisă de CRS atât autorităţilor române, cât şi celor sârbe. Bancă pentru sprijinul românilor La adunarea generală a Consiliului de constituire a Societăţii pe acţiuni „Luceafărul”, instituţie de economii şi credit, s-au stabilit principiile de funcţionare. Iată care sunt aceste principii, aşa cum au fost enunţate în documentele vremii: * Dragostea faţă de conştiinţa naţională şi patrimoniul cultural-naţional al românilor. * Sprijin material şi financiar al instituţiilor culturale şi al asociaţiilor româneşti, precum şi asigurarea existenţei şi propăşirea activităţilor spirituale. * Asigurarea averilor românilor. * Asigurarea de credite cu dobândă avantajoasă pentru români, oferindu-le posibilitatea de prosperare şi de majorare a averii. * Asigurarea sediilor asociaţiilor şi instituţiilor româneşti şi finanţarea publicaţiilor în limba română. Sârbii opun rezistenţă în comisia mixtă În ciuda apelurilor de sprijin, până anul trecut, statul român nu a făcut niciun demers diplomatic pentru ca românii bănăţeni să-şi poată recupera proprietăţile colective. Abia în 2012, România a ridicat problema restituirii proprietăţilor care au aparţinut etnicilor români din Serbia. Secretarul de stat Bogdan Aurescu, copreşedinte din partea României al Comisiei mixte interguvernamentale româno-sârbă privind minorităţile naţionale, a declarat pentru „Adevărul“: „Am prins această chestiune în protocolul comisiei mixte, care a fost semnat anul trecut, la 1 martie, dar problema restituirii proprietăţilor trebuie în continuare dezvoltată. Comisia a recomandat autorităţilor competente din cele două state să soluţioneze cât mai rapid problemele legate de retrocedarea proprietăţilor. Părţii sârbe nu i-a convenit, dar până la urmă a acceptat“.
Cum a retrocedat România proprietăţile minorităţilor în 1999, Guvernul Radu Vasile a emis Ordonanţa de Urgenţă nr. 83, privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut minorităţilor naţionale. Potrivit actului normativ, „imobilele care au aparţinut minorităţilor şi au fost trecute după anul 1940 în proprietatea statului român prin măsuri de constrângere, confiscare, naţionalizare sau manevre dolosive, se restituie titularilor sau succesorilor acestora“. Prevederea cea mai importantă a ordonanţei se referă la modul în care pot fi retrocedate proprietăţile în lipsa actelor care dovedesc dreptul de succesiune. Articolul 6 stipulează că „recunoaşterea continuităţii entităţii juridice de drept privat care se pretinde succesoarea fostului titular al dreptului de proprietate se face de către instanţa judecătorească ce a autorizat funcţionarea acesteia“.
adevarul.ro
