EPITAFUL LUI ZĂRIA ANDREI

Piatra funerară cu epitaful întocmit de Zăria Andrei

E jalnic de constatat, dar adevărat, viața-i trecătoare, iar cimitirul ar fi localitatea eternă, a celor ce se nasc pe acest pământ, pentru ași pătimi patimile. În această așezare eternă, pentru locuitorii ei, predomină liniștia, dreptatea și egalitatea. E un obicei în părțile noastre, ca aici să înălțăm “case de veci,” care le numim în grai “podrume” sau cavouri, cu monumente de granit sau din marmoră. Pe aceste monumente, obișnuit, este consemnat numele răposatului și data decesului dar și alte înscripții funerare, care se numesc epitafe.


Epitaful, poate fi întocmit de purtătorul lui, până-i în viață, sau de urmași. Iată unul care-i aparține unui om celebru care a dorit să-i scrie pe monument: “Cititorule, aceia ce ești tu acum, eu am fost odată. Onorează-mă fiindcă, din păcate, ceea ce sunt eu și tu vei fi”.
În calendarul învățătorului Romulus Roman, care a fost prieten bun, în anul 1924, cu învățătorul Simeon Lațcu din Alibunar, găsisem  epitaful lui Hașdeu, scris de el  însuși, și  încredințat spre realizare, după decesul lui, unui prieten. Acesta, după moartea lui Hașdeu, marele istoric și om de știință din România al secoluluii al XIX-lea, a dat să se încrusteze în marmoră următoarele: “Bogdan Petriceicu Hașdeu. Fiul lui Alexandru, nepotul lui Tadeu, tatăl Iuliei. Ca fie-sa, ca tată-său, ca bunică-său, credea cu tărie în solia omenirei, în dreptatea lui Dumnezeu, în nemurirea, sufletului. A muncit, a suferit, a iubit. Trecut prin încercare și călit prin ispită, se ridică zâmbind, de unde se pogorâse plângând, la ai săi. Nu-l uitați aici, căci nici el nu vă uită acolo”.
Andrei Zăria nu este mare istoric ca Hașdeu, dar îl considărăm ca pe unul dintre cei mai zeloși  cronicari al Alibunarului. Era țăran, ca predecesorii lui, și ei cărturari. De consemnările lui, rămase în manuscris, s-au folosit mulți cronicari dar și elevi sau studenți, când întocmeau lucrări de specialitate. S-a folosit și autorul acestor rânduri, prima dată, în perioada adolescenței, când era elev la școala din Alibunar, dar și mai târziu..
Era Z. Andrei bun cântăreț de strană sau cantor dar și mult timp primarul Alibunarului. Și nu era unul dintre cei obișnuiți,  era în fruntea primăriei, pe timpul a celor trei regimuti statale: Pe timpul regelui în perioada interbelică, sub nemți, în perioda ocupației, și după eliberare, sub conducerea lui Tito. Exemplul  ne confirmă regula, că dacă-i cineva corect, capabil și intelegent, ar putea  în orice situație, să fie folositor și în slujba poporului.

Aspect din Alibunar

Nu a avut urmași, cine să-i poarte cronicile, cum el le-a purtat, din tată-n fiu.  Și soțiile l-au părăsit. Prima dată și-a pierdut-o pe Ileana-Leana sau Ela, născută în anul 1886, decedată în bombardamentul aerian din 7 august. În ziua opta, din aceeași lună a anului 1944, a înmormântat-o în cavoul familiei Andrei, Tot acolo-i odihnește pe vecie și soția a doua, Rachila, din familia Mircea din Seleuș.
În același mormânt, dinspre Seleuș, își doarme somnul etern și acela care a fost Zăria, decedat în anul 1967, la vârsta respectabilă de 81 de ani. Pe o cruce veche din piatră, până a fost în viață, a dat să se încrusteze  următorul epitaf. “Aici odihnește Zăria Andrei cu soțiile lui, Leana și Rachila”
Inscripțiile cu  text  similar,  mai rar se întâlnesc în cimitirele noastre. Pe lângă curiozitatea ce ne-a stârnit-o, epitaful  este și o dovadă: întocmitorul lui, era convins că, în lumea liniștei eterne a celor mulți, nu există neînțelegeri  între conlocuitorii ei, ca la pământenii din viața efemeră! De aceea dorința de- a  fi înmormântat cu ambele-i soții!
Mircea Samoilă

%d blogeri au apreciat: