By ris
Simion Drăguța, scriitor și ziarist s-a născut la 18 septembrie 1920, într-o familie de țărani din satul Mesici și a pășit în lumea umbrelor în anul 1993.
Fiu al satului bănățean de la codru, Simion Drăguța, „face parte din acele spirite luminate ale satelor noastre, care prin ambiții și eforturi au încercat, iar unii au și reușit să-și depășească modesta condiție socială”.(1)
După absolvirea școlii primare din satul natal, Simion a rămas la sat, continuând tradiția familiei sale. La vârsta de 14 ani se afla printre fondatorii fanfarei ”Turturica” și cânta la flaut.
Ca poet sau prozator, Simion Drăguța a realizat în scrierile sale pagini ilustrative despre viața autentică de pe meleagurile natale. A debutat cu poezii, scrise în manieră populară, în ziarul Nădejdea, înainte de cel de-al doilea război mondial, iar din anul 1945 a publicat primele texte, reportaje de război în ziarul Libertatea, cu care a debutat și în volum în anul 1953. Aici a publicat și primele traduceri.
Între anii 1948 și 1949 a fost membru al comitetului de redacție al revistei Lumina.
Împreună cu lulian Rista Bugariu, Comel Bălică și Miodrag Miloș, a publicat în anul 1962 volumul comun Versuri, în care a semnat douăzeci de poezii.
După o perioadă îndelungată a apărut la Editura Libertatea volumul de versuri Gutuiul din inimă (1978), care cuprinde un număr de 31 de poezii străbătute de un acut sentiment al dezrădăcinării. A urmat apoi volumul de proză Urciorul (1982), după patru ani un nou volum de versuri Vară obișnuită și în anul 1990 a apărut volumul de povestiri Fântâna lupilor, la Editura Libertatea din Novi Sad.
Simion Drăguța a fost și un pasionat culegător de folclor, pe care l-a publicat în paginile Nădejdii, a ziarului Libertatea și în calendarele acestuia.
În urma concursului literar, organizat cu prilejul împlinirii a 45 de ani de la apariția primelor cărți de beletristică în limba română (1991), a fost menționat și recomandat Editurii Libertatea manuscrisul Izvorul din grădină – versuri.
În poezia lui Simion Drăguța, scrisă în manieră folclorică, exegeții au descoperit izvoare etnografice, mitologice și elemente de grai local, mai precis, „o poetică a etnicului autohton ce se constituie din căutări de motive rural bănățene cu nuanțări locale care se regăsesc într-o interiorizare lăuntrică.”(2)
Apelând la amintire, poetul redă habitudinile și toposurile spațiului tradițional, recreează atmosfera din satul natal, reconstruită din evenimente reale, credințe, obiceiuri și cerințe lăuntrice:
La căderea frunzelor a murit Nică,
Om de seama noastră,
beteag de oftică
iarna calul Murgu ne-a murit,
al-am trudit să-l vindecâm cu aburi și sare,
… La unu aprilie am pus cloșca pe ouă:
peste trei săptămîni scoate pui…
Cîți o scoate, sînt destui,
ferească-i sfinții și luna nouă.
( Din jurnalul bunicului).
Obosit de nopțile urbane obișnuite
Cu meschinării în batiste albe-înpăturite
(Ulița în albastru), poetul se refugiază în satul natal.
Reîntoarcerea în satul natal e un adevărat ritual care se desfașoară, după legi scrise, în casa părintească unde este dorit și așteptat:
Cu nervii obosiți de atîta umblet,
mă oprii într-o zi la tata-n bătătură
– Ai venit?- mi-a zis el, molfaind pîinea în gură-
știi că fără tine- mi sînt zilele ca mărul pădureț.
Vrei un pahar cu vin?…
Vrei ouă prăjite-n unsoare?
Avem și cîrnaț uscat pe coș și slănină răndurată.
…
Dar casa părintească nu oferea doar specialități culinare deosebite, altă mulțumire poetul găsește în „soba mare”, acolo unde se păstrează zestrea mai multor generații, acolo unde, după trecerea pragului, se deschide un univers purtător de tradiții bănățene:
Mi-e dor de portretul bunicului cu obiele tărcate,
de icoanele în cununi de busuioc,
de fluierul meu,
făcut din soc,
de covoarele de mama înflorate.
Tot în acest univers, ocrotit de „soba mare”, poetul se regăsește și pe sine, însă într-un alt anotimp al vieții:
Deschide-mi apoi dulapul vechi de lîngă geam-
Să-mî caut în el hîrtiile aici pitulate,
cu versuri pentru anii ei visate,
ce ascuns de ochii voștri, le scriam.
(În soba mare, la tata)
Primul volum de proză al acestui scriitor – Ultimile luni de luptă – a apărut în anul 1953, la Editura Libertatea din Vârșeț și cuprinde reportajele pe care scriitorul le publicase anterior în ziarul Libertatea.
Volumul cuprinde 23 de reportaje, scrieri inspirate din lupta de eliberare a popoarelor iugoslave împotriva fascismului, la care scriitorul a participat (1944-1945), și se remarcă prin valoarea documentară și o exprimare simplă. „Prin fragmentele volumului se mai întrezăresc și figuri de tineri luptători români cari și-au dat viața pentru victoria dreptății și libertății, căzând eroic pe câmpurile înzăpezite de luptă ca: Todor Deva, Valeriu Docna, Traian Sporea, și alții.”(3)
În povestirile și schițele sale Simion Drăguța a reluat motivele poetice, cultivând o proză care conține în substratul său teme diverse: anecdote istorice (Aliaga și Aișe grădinăreasa, Grănicerul Scripete), elemente autobiografice, rememorarea copilăriei (Poem carbonizat, Cea de a patra poezie, A murit Matei Porcarul...), motive sociale (Nora lui Pîrjol, Niță, omul-pom).
Începând din anii șaptezeci, Simion Drăguța a publicat în revista Lumina și lucrări de inspirație romantică: Un trandafir roșu(4), Taina din cimitir(5), Iadul arhimandritului.(6)
„Indiferent de interesul general pe care îl au creațiile sale, Simion Drăguța scriind, pare a avea în vedere și un public al său. Afectiv legat de mediul de proveniență, pe care și fizic și mental îl depășește, ai impresia că pe alocuri scriitorul îi simte tragicul destin ca și marele Creangă” (Emil Filip).
Dr. Brândușa Juica
NOTE:
1. Emil Filip – Proza lui Simion Drăguța, prefață de volumul Urciorul (povestiri), Libertatea, Panciova, 1982
2. Ștefan N. Popa – O istorie a literaturii române din Voivodina, Libertatea Panciova, 1997, pag. 23
3. Prefață (semnată de Editură) la volumul Ultimele luni din luptă, Editura Libertatea, Vârșeț 1953, pag. 5-6
4. Lumina nr. 2, 1971
5. Lumina nr. 11-12, 1982
6. Lumina nr. 9-10, 1990
