9 mai – Ziua Independenței României

independenta

În data de 9 mai 2013 se împlinesc 136 de ani de cand România și-a câștigat independența. Atunci, sesiunea extraordinară a Adunării Deputaților a proclamat independența de stat a României.

 

Cel care a citit Declarația de Independență a României în Adunarea Deputaților este Mihail Kogălniceanu. România a semnat, în data de 4 aprilie 1877, Convenția cu statul rus în contextul în care în Balcani se prefigura conflictul dintre Imperiul otoman și cel Țarist.
Mai exact, în calitate de ministru de Externe în Guvernul Ion Brătianu (primăvara-vara 1876, și apoi din nou din aprilie 1877 până în noiembrie 1878), Kogălniceanu a fost responsabil pentru intrarea României în războiul ruso-turc din 1877-1878 de partea Rusiei, ocazie cu care țara și-a declarat independența.

Împreună cu Rosetti și Brătianu, a susținut trecerea trupelor rusești prin țară și, în aprilie 1877, l-a convins pe Carol să accepte alianța cu Rusia, contrar sfatului inițial al Consiliului de Coroană. În această chestiune, el a cerut sfatul Franței care, deși aflată într-o perioadă de frământări politice, era încă una din puterile ce supervizau România.

Louis, duce Decazes, ministrul de externe francez, a refuzat să-i dea un răspuns ferm și a arătat că, dacă România se alătură taberei rusești, puterile nu-i vor mai oferi protecție. Kogălniceanu a luat la cunoștință și și-a exprimat speranța că Franța îi va susține țara în momentul decisiv.
Discursul său din 9 mai 1877 din fața Parlamentului a arătat că Guvernul român consideră că țara a renunțat la suzeranitatea otomană. A doua zi, Parlamentul a votat declarația de independență, pe care principele Carol a acceptat-o.

În anul care a urmat, Kogălniceanu a depus eforturi pentru a obține recunoașterea independenței de către toate statele europene și a afirmat că politicile guvernului său se centrează pe „transformarea cât mai rapidă a agențiilor diplomatice și consulatelor străine din București în legații”.

independenta
Mihail Kogălniceanu

Independența României, ca și independența Serbiei și a Muntenegrului, precum și unirea Dobrogei cu România, au fost recunoscute prin Tratatul de pace ruso-turc de la San Stefano (3 martie 1878) și prin Tratatul de la Berlin (13 iulie 1878).

Data de 9 mai ar putea deveni zi liberă daca un proiect de lege, depus de deputatul PSD Bogdan Diaconu, va trece de Parlament. Social-democratul a propus ca ziua de 9 mai sa fie declarata Ziua Independenței Naționale a României, sărbatoare națională legală, zi nelucrătoare, dar și Ziua Parlamentului României.

Năzuința românilor de a-și dobândi autonomia sau independeța s-a manifestat încă din veacul al XVIII-lea, odată cu memoriile adresate Marilor Puteri de către boierii români. Odată cu aducerea principelui străin la conducerea principatelor (1866), o serie de măsuri, care anticipa obținerea în viitor a independenței, a fost luată.

Treptat, Carol I lărgește posibilitățile de mișcare ale țării. Deja aducerea sa, adică a unui principe străin, în fruntea țării, ca și adoptarea Constituției de la 1866 fără asentimentul Porții și fără menținerea suzeranității otomane erau dovezi de independență. Lor li se adăugau adoptarea unui sistem monetar la 1867 și folosirea unei monede naționale (leul), înființarea biroului pașapoartelor, sprijinul acordat revoluționarilor bulgari refugiați pe teritoriul românesc, memoriul din 1870 adresat Puterilor Garante prin care se cerea pentru România statutul Belgiei și, totodată, capitalizarea tributului (914 000 de lei la un buget, în anii 70 ai secolului XIX, de 91 milioane lei venituri și 97 milioane lei cheltuieli), Convenția comercială cu Austro-Ungaria din 1875, aceasta din urmă acceptând un tratament juridic egal, Convenția cu Rusia din 1876. În plus, după 1873 România deschide agenții diplomatice la Viena, Berlin, Sank Petersburg, Roma (la Paris există anterior), stabilind convenții poștale cu vecinii. Suzeranitatea față de Poartă nu mai îmbraca decât un aspect juridic formal.[1]

Împrejurările fac ca acest deziderat – care era nu numai al liderilor politici și al lui Carol I, ci al întregului popor român – să se realizeze în noul context internațional apărut odată cu declanșarea luptei antiotomane a popoarelor de la sud de Dunăre. În vara anului 1875 izbucnește răscoală antiotomană din Bosnia și Herțegovina, urmată în anul următor de declansarea războiului Serbiei și Muntenegrului împotriva Imperiului otoman, precum și – în intervalul imediat următor – de încrâncenata răscoală a bulgarilor împotriva aceleiași mari puteri.

independenta
Nicolae_Grigorescu_-Atacul de la Smardan

Poziția oficială a guvernului roman nu putea fi alta decât a unei prudente politici de neutralitate. În acest sens, o notă circulară a Ministerului Afacerilor Străine, din 4/16 ianuarie 1876, adresată agenților diplomatici romani din străinătate (notă semnată de președintele Consiliului de Miniștri, L.Catargiu, la această dată și ad-interim la Externe), sublinia această decizie a guvernului roman de a opune rezistență în cazul unei intervenții străine: „Guvernul princiar – se spunea în nota – s-a văzut silit, din prudență și din prevedere să facă și el pregătiri militare, căci dacă neutralitatea pe care a păstrat-o până acum ar fi amenințată, fie prin agresiune din partea Truciei, fie prin intervenția vreunei alte puteri care ar dori, indiferent în ce scop, să ocupe România, datoria sa față de țară nu i-ar îngădui să rămână nepăsător”. În cazul unei conflagrații, adauga nota, guvernul român era pregătit să colaboreze cu acele mari puteri, care i-ar solicita sprijinul, „cu condiția bine precizată că aceste Puteri să garanteze României integritatea teritoriului său și toate dreturile seculare”.

Mihail Kogălniceanu, la 16/28 iunie 1876, într-un memoriu adresat Porții și puterilor garante, cere recunoașterea „individualității statului român” și a numelui de România”, document întâmpinat cu un răspuns ofensator din partea autorităților turcești, cu rezerva sau ostilitate din partea altori mari puteri.

Între timp, la 28 iunie/8 iulie 1876, avusese loc întâlnirea secretă de la Reichstadt (Boemia), între Țarul Rusiei și împăratul Austro-Ungariei, între cei doi monarhi ajungându-se la un acord în privința declansării războiului, cu prețul unor anexiuni teritoriale (Bosnia și Herțegovina urmau revină Austro-Ungariei, iar sudul Basarabiei urma să reintre în componența Rusiei).[2]

Intuind posibilitatea acestei înțelegeri pe seama României și constatând atitudinea rezervată a Marilor Puteri occidentale, a Franței, în primul rând, în privința garantării neutralității României, în caz de război[3], la 28 și 29 septembrie, I.C. Brătianu și colonelul Slăniceanu au convorbiri la Livadia, în Crimeea, cu cancelarul Gorceakov și cu Țarul Alexandrul al II-lea, în cursul cărora ei acceptă în principiul trecerea armatelor ruse prin România, dar numai pe baza unei convenții speciale. Pregătirile militare continuă febril. La 23 octombrie Parlamentul, la cererea guvernului, votează un credit de 4 milione pentru armament, 400.000 lei pentru concentrări și autorizarea de a menține rezervele sub arme peste termen. La 26 noiembrie se înființează 8 noi regimente de dorobanți.[4]

În memoriile sale, A.I.Nelidov atribuie lui Ion Brătianu următoarele cuvinte în legătură cu sudul Basarabiei: „Am avut la Livadia sentimentul că aceasta este o chestiune de onoare pentru împărat (…) vom căuta o compensație și eu voi putea să pregătesc opinia noastră publică”.[5]

Câteva evenimente de la sfârșitul anului 1876 lămuresc definitiv situația. Mai întâi, în cadrul Conferinței Marilor Puteri de la Constantinopol, deschisă la 29 noiembrie/11 decembrie 1876, delegatul guvernului roman, D.Brătianu, trimis aici cu misiunea de a obține recunoașterea independenței și garanții privind „neutralitatea absolută” a României, primește un răspuns pe deplin negativ, cu totul semnificativ. În al doilea rând, la 11/23 decembrie 1876, noua Constituție otomană, lansată la această dată, reconfirma în mod definitoriu poziția ostilă a Turciei, în textul său România fiind plasată între „provinciile privilegiate” ale Imperiului.[6]

independenta
Carol I regele Romaniei

La 4/16 aprilie 1877, Kogălnicaenu semnează o Convenție cu Rusia, prin care armatele acesteia sunt lăsate să treacă pe teritoriul României (și dacă n-ar fi semnat, rușii tot ar fi forțat trecerea), în condițiile respectării integrității țării. Pentru România, alegerea acestei soluții n-a fost fără riscuri. Pentru că se renunța astfel la garanția celor șapte Mari Puteri europene, stabilită prin Tratatul de la Paris din 1856. Rămânea doar garanția Rusiei.[7]

Între timp, războiul ruso-turc începuse prin declarația de război a Rusiei din 12/24 aprilie adresată Turciei, trupele ruse trecând frontiera României și urmând a se concentra la sud de Dunăre (era prima dată, după mult timp, când această trecere se făcea pe baza unui acord prealabil al autorităților române!)

Odată ce convenția româno-rusă este dată publicității, la sfârșitul lunii aprilie, drept răspuns, Poarta începe ostilitățile împotriva României, fără declarație de război, bombardând malul românesc al Dunării (orașul Calafat), armata română, a cărei mobilizare fusese decretată între timp, concentrată la sud de Capitală și în jurul orașului Calafat, la rândul său, ripostând, prin bombardarea Vidinului.[8]

La 9/21 mai, Kogaliniceanu, ministru de Externe, răspunzând unor interpelări, a declarat: „În stare de rezbel, cu legăturile rupte(cu Poarta), ce suntem? Suntem independenți, suntem națiune de sine stătătoare”.[9]

În aceeași zi, Independenta era proclamata și la Senat. Proiectul de lege prin care tributul anual de 914.000 lei era anulat și destinat întreținerii armatei române. A doua zi, la 10 mai, cu ocazia zilei naționale se desfășoară ceremonia de la Palat, președinții celor două corpuri legiuitoare, C.A.Rosetti și D.Brătianu, adresând felicitări domnului cu prilejul proclamării independenței; era sancționata în această modalitate proclamarea Independenței României.

Autoritățile politico-militare ruse erau încredințate că trupele ruse vor câștiga singure războiul fără a oferi trupelor române posibilitatea de a se afirma pe câmpul de luptă, acestora din urmă, deocamdată, fără o convenție specială de colaborare militară, fiindu-le destinat rolul limitat, de a contribui la apărarea malului românesc al Dunării de eventualitatea unei invazii turcești peste Dunăre.

În pofida acestei atitudini a autorităților ruse, colaborarea militară și intervenția trupelor române s-a impus numai în momentul în care ofensiva trupelor ruse la sud de Dunăre a întâmpinat o puternică rezistență, siguranța victoriei fiind grav compromisă. La 8/20 iulie avea loc primul eșec al trupelor ruse asupra Plevnei, urmat peste 10 zile, la 18/30 iulie, de un al doilea, cetatea devodindu-se imposibil de cucerit cu forțele militare proprii. În acest moment a survenit cererea de ajutor urgent din partea marelui duce Nicolae, adresată domnitorului (cunoscută telegrama din 19/31 iulie 1878, a dua zi după cel de-al doilea eșec de la Plevna: „Turcii, adunând cele mai mari trupe la Plevna, ne zdrobesc. Rog să faci fuziunea, demonstrațiunea și, dacă se poate, să treci Dunărea cu armata după cum dorești”).

independentaConverbirile dintre Carol I și I.C.Brătianu, pe de o parte, țarul Alexandru al II-lea și marele duce Nicolae, pe de alta, drept rezultat, precizează condițiile participării efective a armatei romane la operațiunile militare, alături de trupele ruse, și anume: trupele ruse și române din zona Plevnei sunt plasate sub comanda domnitorului Carol I, secondat de generalul rus Zotov și de generalul român Al. Cernat.

La 30 august/11 septembrie 1877, armata română participă la cel de al treilea atac asupra Plevnei, după o luptă sângeroasă, cu grele pierderi, cucerind reduta Grivița I, apoi, peste o săptămână, ducând alte două bătălii sângeroase pentru cucerirea redutei Grivița II, unde trupele turcești opun o rezistență înverșunată.

Asediul Plevnei avea să înceteze, după o rezistență de 5 luni, abia la 28 noiembrie/10 decembrie 1877, când generalul turc Osman pasa, rănit, a capitulat (el nu a remis însă sabia sa colonelului Cerchez, ci generalului rus Ganetki, întrucât, așa cum se arată în memoriile lui Carol I, „colonelul Cerchez nu se crede competent să primeasca sabia mareșalului. Deoarece dânsul nu știe unde se afla prințul, trimite un ofițer la generalul Ganetki ca să-l înștiințeze despre situație și declară lui Osman pașa că așteaptă instrucții de la cel mai apropiat general”. Hotarare explicabilă, poate, dar sigur regretabilă, întrucât a privat armata română de un meritat gest – fie si simbolic – al adversarului).[10]

Între timp, până la cucerirea Plevnei, care marca cea mai grea etapa a războiului, anticipând sfârșitul său, trupele romane au participat, alături de trupele ruse, la bătălia pentru cucerirea Rahovei (7-9 noiembrie/19-21 noiembrie 1877) – un alt important punct de rezistență a trupelor turcești -, așa după cum, în etapa următoare cuceririi Plevnei, au avut un rol important în luptele din zona Vidin-Belogradgic; la 12/24 ianuarie 1878 trupele române obțineau o strălucită victorie la Smârdan, contribuind, apoi, în zilele următoare, la operațiunea de cucerire a Vidinului.

Au căzut de-a lungul bătăliilor numeroși eroi, jertfă de sânge a armatei romane trimițând la cei peste 10.000 de morți și răniți. La jertfă de sânge pe câmpurile de luptă se adauga imensele sacrificii ale populației civile – inclusiv ale românilor din Transilvania și alte provincii românești – care și-au adus contribuția la susținerea materială a războiului, cu adevărat acesta fiind, așa cum adesea s-a scris, un război al întregului popor roman, dând expresie unei năzuințe seculare.[11]

Situația României după încheierea războiului. Conferințelor de pace de la San-Stefan și Berlin

La sfârșitul operațiunilor militare, reprezentantul României, colonelul Arion, nu e acceptat la tratativele de la SanStefano, în apropiere de Adrianopol, Rusia însărcinându-se ea să apere interesele României.

Între Rusia și România se creează o stare de tensiune. Lui Alexandrul al II-lea, care amenința cu dezarmarea armatei române, Carol I îi răspunde mândru că „armata care s-a luptat la Plevna sub ochii împăratului și ai Alteței Sale Imperiale va putea fi zdrobită, dar nu va reuși nimeni niciodată să o dezarmeze”. Bucureștiul este amenințat cu ocuparea. Carol I părăsește capitala și armata romană ocupa un dispozitiv pe linia Calafat, Craiova, Slatina, Pitești, Târgoviște, pentru a face fața trupelor ruse. Eventualitatea unei confruntări e înlăturată de convocarea de către Marile Puteri a unui Congres de Pace la Berlin, în iunie-iulie 1878 (I.C.Brătianu și M.Kogălniceanu, reprezentanții României, chemați să-și expună doleanțele la 19 iunie/1 iulie, sunt audiați, dar nu și ascultați). Congresul recunoaște independența României, unirea Dobrogei, dar cedează Rusiei județele Cahul, Bolgrad și Ismail din sudul Basarabiei. Rusia, învingătoare, dorea ieșire la Gurile Dunării și obține ce voia.

În același timp, Congresul condiționează recunoașterea de jure a independenței de modificarea art. 7 din Constituție, referitor la cetățenia romană. Cum numărul evreilor era mare, mai ales în Moldova, și rândurile lor nu încetau să crească, Parlamentul român a acceptat cu mare greutate și abia în 1879 modificarea Constituției, dar numai prin acordarea cetățeniei în mod individual.[12].Nu se acordă din oficiu dreptul de cetățenie locuitorilor străini, ci în mod condiționat: pe de o parte, făcând dovada unui stagiu de ședere în țara de minimum 10 ani, pe de alta, ei urmând a solicita în mod inevitabil împământenirea pe baza unei cereri. Erau exceptate de la condiția de stagiu de ședere în țara anumite categorii de persoane: participanții la Războiul de Independentă, persoanele considerate a aduce servicii statului român (oamenii de cultură și știință, dar și bacherii, industriașii, investitorii străini etc.).

Paradoxal, primele state care au recunoscut Independența, încă înainte de modificarea constituțională impusă de art.44 al tratatului de la Berlin, au fost cele două mari puteri cu interese lezând statul roman: Rusia și Austro-Ungaria, care recunosc Independența încă din toamnă anului 1878, nefiind interesate în respectarea articolului în discuție din tratatul de la Berlin. Germania, în schimb, și după adoptarea modificării Constituției a amânat recunoașterea Independenței, procedând la ea numai după ce – în februarie 1880 – a fost adoptată de către Parlamentul român legea de răscumpărare a căilor ferate construite de societatea Strousberg, fiind satisfăcute cerințele bancherilor germani. Odată cu Germania, alte două importante mari puteri, Anglia și Franța, procedau și ele la recunoașterea Independenței.

Prin participarea la acest război, practic, românii au reușit să-și după la îndeplinire principalul deziderat de după recunoașterea unirii celor două Principate de către Marile Puteri și anume obținerea independenței.

Consecințele au fost binefăcătoare pentru dezvoltarea viitoare a statului român și a societății românești, pe plan politic, socio-economic și moral. Statutul de independenta politică deplină însemna înlăturarea ultimelor elemente ale stării de vasalitate în raport cu Turcia.

De asemenea, recunoașterea independenței statului român, a atras atenția românilor aflați în afara teritoriului Vechiului Regat, acesta din urmă reprezentând un punct de atracție pentru ei, mișcările pentru realizarea unirii cu noul stat intensificându-se, visul tuturor romanilor prinzând materialitate la sfârșitul primului război mondial, odată cu formarea României Mari.

Bibliografie:

Ion Bulei, Romanii în secolele XIX-XX. Europenizarea, editura Literă, București, 2011;
Nicolae Isar, Istoria modernă a românilor 1774/1784-1918, Editura Universitară, București, 2006;
Ion Mamina și Ion Bulei, Guverne și guvernanți (1866-1916), Editura Silex, București 1994;
Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, București, 1997

NOTE

[1]Ion Bulei, Romanii in secolele XIX-XX. Europenizarea, editura Litera, Bucuresti, 2011, pp. 96-97

[2]Nicolae Isar, Istoria moderna a romanilor 1774/1784-1918, Editura Universitara, Bucuresti, 2006, pp. 304-307

[3]Ibidem.

[4]Ion Mamina și Ion Bulei, Guverne și guvernanti (1866-1916), Editura Silex, București 1994, pp. 42-46

[5]Florin Constantiniu, O istorie sincera a poporului roman, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 1997, p. 241

[6]Nicolae Isar, op.cit., p. 307

[7]Ion Bulei, op.cit.

[8]Nicolae Isar, op.cit., p. 310

[9]Florin Constantiniu, op.cit.

[10]Ibidem

[11]Nicolae Isar, op.cit., p. 314

[12]Ion Bulei, op.cit., p. 98

Sursa: historia.ro

%d blogeri au apreciat: