Cum dispare identitatea națională

Este cunoscut că cercetările sociologice și politologice realizate în perioada totalitară, întreprinse în legătură cu problema națională în general și  cea a minorităților naționale în  special, nu se făceau de pe poziția indetitații naționale ci în lumina altor principii și cu alte scopuri.

Cu democratizarea sistemului social-politic și cu dezvoltarea conștiinței naționale la popoarele și minoritățile etnice din țările sud-est europene, eliberate de comunismul totalitar, se multiplică și preocupările teoretice și practice față de problema națională. Astăzi se reabilitează interesul față de poziția minorităților naționale și datorită pluralismului ideilor politice, a democratizării relațiilor sociale și a creșterii conștiinței naționale.
Astfel, în ultima vreme intră tot mai mult în conștiința noastră sitagma de  ”indentitatea națională”, care decenii nu a fost utilizată, nici în comunicarea orală și nici în textele scrise, în afară de  ”conștiința de clasă”. Într-o  definiție descriptivă, indentitatea națională indică o stare a minorității de a fi și de a rămâne ceea ce este, de a-și păstra caracterele fundamentale și specifice. Ea nu poate fi înțeleasă în mod abstract și la modul general, ca și atunci când popoarele sau minoritățile sunt luate și înțelese în mod nediferențiat, la nivelul însușirilor generale ale acestora. Elementele care deosebesc o minoritate de un popoar sunt chiar elementele care constituie specificul  de bază al indetității naționale. Aceste specificuri se observă și se manifestă  cel mai clar în domenilu, culturii, limbii, tradițiilor și a obiceiurilor.
Din punct de vedere etimologic, termenul de indentitate după unii este de origine feudiană, folosit în politologie pentru a desemna sentimentul unui individ de apartenență la o comunitate ( națiune, naționalitate, popor ). Prin apartenență se din cauza interesului mare pentru problema dispariției minorității naționale, republicăm o parte revizuită și completată din lucrarea noastră apărută în anul 1993 la Editura Tibiscus din Uzdin și a Asociației istoricilor bănățeni din Timișoara, la proporțiile adecvate publicației de față. S-a făcut selecția fragmentelor care se referă numai la asimilare.Înțelege, așadar, calitatea persoanei de a fi legat, de a face parte în mod conștient dintr-o naționalitate. În psihologia socială sentimentul de apartenență al indivizilor la grup sau comunitate constituie unul din criteriile definitorii ale grupurilor umane. Apartenența oamenilor la o naționalitate se realizează prin aderența lor la scopurile naționalității, prin drepturile și obligațiile ce și le asumă ca membrii ai naționalității. Apartenența presupune și conștientizarea intereselor fundamentale ale minorității naționale și asimilare valorilor acesteia, ceea ce determină apoi și comportamentul politic și național al individului sau etniei în genere. Sintagma de indentitate națională se caracterizează prin mai multe particularități psihosociale, pe care nu le vom analiza în continuare. Precizăm, însă, că însușirile după cum sunt conștiința, convingerea, sentimentul și comportamentul, ca elemente ale indentității naționale, nu înseamnă deloc omogenitate națională. Este adevărat că în unele state și regiuni are loc un proces de omogenitate și creștere a unitățiile naționale, care pe alocuri merge până la naționalism. O astfel de omogenizare, mai ales în scop național-șovin, are repercusiuni negative, în special pentru o minoritate națională. Nu despre o astfel de omogenizare este vorba în cazul minorității naționale cum este cea romănă din Banatul sârbesc și în genere din Serbia. Suntem siguri că întreaga noastră populație română nu susține  nici o variantă a omogenizării în sens negativ și în dauna altor popoare și minorități, omogenizare care întotdeauna alunecă în izolare și prin aceasta în naționalism și șovinism. Structura spiritualității românului este în afara tuturor manifestărilor negative de acest fel, ceea ce și noi, din aceste părți ale Serbiei am dat dovadă de nenumărate ori în relațiile cu popoarele și minoritățile naționale cu care conviețuim.

Dacă România este patria noastră de baștină, de care ne leagă originea și limba, Serbia este țara în care ne-am născut, ai cărei cetățeni loiali suntem și care prin constituție și alte legi are obligația să ne asigure drepturile de minoritate națională. Noi, însă, dorim să ne cultivăm  indentitatea națională, care este un drept dar și o obligație a tuturor apartenenților minorității. Statul nostri a creat cadrul legal de dezvoltare liberă. Greutățile și neajunsurile cu care ne confruntăm sunt condiționate în primul rând de factorii obiectivi  dar și de cei subiectivi după cum vom vedea în continuare. Este cunoscut, ceea ce credem că se poate deduce și din cele comentate mai înainte, că între popoare și minorități există foarte multe asemănări după cum și multe deosebiri. Minoritățile naționale doresc ca aceste diferențieri să fie respectate, deosebiri în plan etnic, cultural, lingvistic și religios. Mulți însă, din lipsă de informații în domeniu respectiv, consideră că acordarea de drepturi specifice minorităților naționale este un privilegiu al acestora. Drepturile specifice, cum este dreptul de a folosi limba maternă, la învățământ, manifestări culturale, biserică mijloace de informare, nu sunt un drept privilegiat, ci un drept natural, firesc și susținut în toate documentele naționale cu privire la dreptul minorităților naționale care trăiesc în afara țării lor de baștină. Recensământul populației din ultimele decenii a demonstrat starea de fapt în care se află minoritatea română din Serbia și destinul ei pe viitor. Datele obținute cu această ocazie au arătat o scădere a numărului de apartenenți ai minorității române ce a luat proporții îngrijorătoare și a căror ritm este tot mai accelerat. Cifra cu privire la populația minorității române din Voivodina a constituit un motiv pentru analiză a fenomenului demografic, ca unul din indicatorii acestui proces de mari proporții și de o factură negativă.

Vorbind la modul general, observațiile și analizele noastre ne-au orientat, mai întâi, spre comentariul noțiunii de asimilare, după cum și spre modul de desfășurare a acestui proces. Atunci când se analizează fenomenul regresului populației unei minorități naționale care trăiește în mijlocul altei majorități, cum este o națiune, se folosește termenul de asimilare. Vom încerca să ne expunem punctul de vedere asupra termenului respectiv fără a-l raporta la situații concrete și fără a avea în vedere o naționalitate sau un grup etnic, concret. În cazul fenomenului demografic se utilizează mai mulți termeni cum sunt, de exemplu: aculturație,integritate socială, bilingvism, asimilare, marginalitate, mentalitate, mobilitate socială, omogenitate, rezistență la schimbare etc. Factorul demografic exprimă și alte aspecte, cum sunt densitatea populației, ritmul ei de creștere, structura și mobilitatea ei etc. Nu facem un studiu demografic și nu inteționăm să luăm în dezbatere toate noțiunile amintite. Ne vom reține asupra celor mai importante din punctul nostru de vedere. Dar este vrednic de a pune următoarea întrebare: este oare scăderea populației minorității române rezultatul legilor biologice sau a celor sociale? Nu cumva situația noastră este consecința ambilor factori. Iată una din întrebări care așteaptă răspuns. În tot cazul, ritmul scăderii sau al creșterii populației este rezultatul unui număr mare de factori și numai cercetările pot stabili prioritatea unora sau a altor factori. Dintr-un punct de vedere, apreciem că există cel puțin două moduri de asimilare a unei comunități naționale de către majoritatea populației în mediul în care aceasta trăiește . Una este asimilarea etatistă iar cealaltă asimilare benevolă a minorității naționale. Asimilarea etatistă este cea organizată din partea statului în mod intenționat și prin intermediul legilor, planurilor și programelor școlare, a diverselor decizii, regulamente și a altor prescripții legale și care nu respectă pe deplin actele internaționale cu privire la drepturile minorităților naționale sau a unor grupuri etnice, confesionale sau culturale. Măsurile legale și administrative, însă, deseori au un rezultat contrar. Amintim cazul maghiarizării populației din Banat în timpul Austro-Ungariei, provocând prin asimilare forțată revolta populației nemaghiare. Asimilarea benevolă este cea făcută nesilit, de bună voie din partea unei populații minoritare, a unor grupuri sau a unor persoane care aparțin etniilor. În plan mondial această modalitate este cea mai răspândită. Modalitatea etatistă astăzi, se pare, nu se mai practică, deoarece toate statele care au minorități naționale, nu mai prevăd modalități directe și legale de asimilare. Indiferent de formă, procesul de asimilare înseamnă încorporarea  unui grup etnic în componența altui grup etnic. Acest proces se desfășoară prin ștergerea trăsăturilor caracteristice propii și însușirea formelor culturale, de limbă, obiceiuri și în genere a unui nou sistem de valori ale populației care asimilează. În cazul acesta asimilarea are un efect dublu: pe de o parte majorarea numărului de locuitori care exercită asimilarea și pe de altă parte reducerea numărului de apartenenți ai minorității care se asimilează. Dintr-un alt punct de vedere, despre asimilare se poate vorbi în mai multe sensuri. Se pare că cel puțin două sensuri sunt mai caracteristice:
– există o asimilare psihică, care se referă la însușirea modului de gândire, a mentalității, obiceiurilor, deprinderilor, tradițiilor și a altor aspecte care țin de sfera de conștiință, iar procesul se petrece, în majoritatea absolută a cazurilor, în mod incoștient. Persoanele și grupurile sunt asimilate și intregrate în noul mediu sociocultural.
– există însă și o asimilare socioetnică, care poate fi caracteristică mediilor multinaționale, manifestată prin căsătorii mixte, școlarizare în limba nematernă și un nou mod de viață. Asimilarea, indiferent de măsurile și modurile aplicate, este întotdeauna un proces psihosocial inconștient, care se desfășoară în mod ”natural”, neobservat și invizibil fără o analiză mai profundă, directă. Orice asimilare sau convertive, conform legilor asimilării și indiferent de gradul de conștiință a celor care se asimilează, se desfășoară întotdeauna sub influența factorilor sociali, culturali și psihologici. Asimilarea este cu atâta mai mare și mai accelerată cu cât unii factori o facilitează, cum sunt conviețuirea în comun a minorității cu majoritatea pe aceleași teritoriu, cu aceeași credință, cu trecut cultural-religios comun, număr redus al apartenenților etniei (”oaze etnice”). În toate aceste împrăjurări nu există alte mecanisme de apărare pentru minoritatea națională de cât conștiința națională. Observațiile noastre ne-au convins că poporul majoritar, prin pretinsul prestigiu superior, se impune unui mare număr de apartenenți ai generațiilor de tineri etnici, fiind în felul acesta atrase de diverse manifestări culturale, sportive, tehnice și științifice. În toate aceste cazuri, rezistența față de influența majorități este în dependență de nivelul de conștiință atât a tinerilor, cât și a părinților lor. Lupta între forța de atracție a poporului majoritar și conștiința și sentimentul indentității naționale a minorității se desfășoară necontenit, în primul rând în sufletul tinerilor generații în formare. Predominarea unei sau altei stări va fi decisivă pentru destinul minorități naționale. Atunci când prevalează influența poporului majoritar, cursul convertirii etnici este simplu, se desfășoară sistematic, continu și fără mari piedici. În acest caz prima generație pierde conștiința și mândria națională, iar următoarea chiar și numele și limba maternă. Acolo unde contactele între majoritatea și minoritatea sunt foarte strânse, permanent, zilnice, așa cum este cazu la noi românii, mutațiile etnice directe sunt cu atât mai accentuate și puternice, chiar la prima generație. Observațiile directe și analiza numeroaselor cazuri și situații din viața cotidiană, ne va face să ajungem la concluzia că dispariția specificului etnic se petrece mai târziu, la copii, de exemplu în perioada tinereții, când contactele sociale devin cu mult mai frecvente și mai intesive. Deci, asimilarea obține în eficență și se efectuează deosebit de intesiv în cadrul contactelor sociale și comunicarea cotidiană a apartenenților minorității naționale cu majoritatea poporului și numai după aceea prin intermediul presei, literaturii, artelor și a altor manifestări în limba nematernă. Asimilarea este cu mult mai intesivă în centrele eterogene, mixte, acolo unde predomină populația poporului majoritar, deci în localități urbane. La fel și în centrele industriale, la persoanele angajate și mai mică și încetinită în centrele rurale, la țărani și neangajați. Asimilarea, la fel, este cu mult mai mare în școlile unde învățământul se desfășoară în două limbi – limba minorității naționale și limba poporului majoritar – de cât acolo unde învățământul se desfășoară numai în limba minorității naționale. Observăm și în cazul nostru – trecerea elevilor români se face în școlile unde există clase și cu limba de predare sârbă, ceea ce duce la dispariția învățământului românesc. Familia a fost și rămâne în continuare unul dintre cei mai puternici apărători ai indetități naționale. Exemplul cel mai concret este familia de român din Valea Timocului unde fără școli, biserică, mijloace de informare etc. Limba s-a păstrat de secole. Familia rămâne și în continuare unul din factorii decisivi în păstrarea conștiinței și a sentimentului național la generațiile viitoare. Se mai apreciază că într-un mediu multinațional cum este cel voivodinean, interacțiune persoanelor care aparțin etniilor diferite, are ca rezultat o nouă categorie etnică. Descendenții unei căsătorii mixte, care își pierd indentitatea anterioară vor aparține de aci înainte celelaltei etnii. Declarațiile părinților cu privirea la apartenența națională a urmașilor din căsniciile mixte sunt întotdeauna în dependența de o serie de factori subiectivi și obiectivi. Ceea ce este important din punct de vedere în discuție și a cometariului de față, căsnicia mixtă este întotdeauna calea spre dispariția indentității naționale a descendenților. Trebuie însă precizat că există excepție de la orice regulă. Nu întotdeauna, anume, căsnicia mixtă înseamnă dispariția identității naționale a unui membru al familiei. Faptu că cineva se încorporează întru-un mediu plurietnic, după cum și într-o căsnicie mixtă nu este obligatoriu și inventabil supus unui proces de asimilare națională. Dacă indentitatea naținală este un fenomen și o stare care ține de conștiință națională și dacă persoanele care întemeiază o familiie mixtă își mențin convingerea și sentimentul național în continuare, atunci orice ”amestec” conjugal nu constituie un pericol pentru dispariția indentității naționale a acelor persoane. Considerăm că nu mai este necesar să ne reținem asupra categoriei de indentitate națională, cu toate că este sintagma esențială, de bază pentru o națiune. Dar apreciem că este util a zăbovi încă puțin asupra procesului psihosocial de integrare a minorității în rândurile altei majorități naționale. Vom preciza încă odată că procesul de integrare a minorității în majoritate este un proces continu și de natură socială și psihologică. Un prim stadiu al asimilării și integrării, denumit în psihologia socială aculturație, se manifestă prin preluarea parțială sau integrală de către un individ sau un grup de persoane a culturii majorității în mijlocul căreia trăiește. Procesul se efectuează în timpul și cu ocazia contactelor directe sau indirecte îndelungate dintre două culturi care conviețuiesc. Uneori ambele culturi și ambele etnii pot fi afectate, dar în primul rând cea a minorității. Conviețuirea, trăirea laolaltă, mai ales în condițiile când o cultură este mai dezvoltată, a demonstrat că mai întotdeauna aceasta se impune ca dominantă și o asimilează pe cea mai puțin dezvoltată sau îi modifică caracterul și modul de manifestare. A însuși unele elemente ale culturii națiunii în mijlocul căreia se trăiește și cu care se conviețuiește este, în esență, un proces pozitic care lărgește orizontul și conținutul cultural al unei minorități naționale. Pentru condiițile voivodinene fenomenul este natural și obișnuit. Dar mai întotdeauna minoritatea națională este afectată în sensul că apartenenții acesteia inconștient își pierd specificul național și treptat adoptă un alt mod de gândire și de comportament. Un alt aspect al procesului de integrare a minorității în poporul majoritar este fenomenul bilingvismului. Nu se poate pune la îndoială importanța cunoașterii a două sau chiar mai multe limbi în dezvoltarea intelectuală și formarea profesională a unei persoane. În condițiile noastre multinaționale stăpânirea naturală și concomiientă de utilizare în aceeași măsură, a limbi materne și a limbii statului, este un caz obișnuit și foarte frecvent. Bilingvismul apare nu numai la copiii din familiile mixte, ci la foarte mulți școlari care învață pe lângă limba maternă și o altă limbă, fie cea de stat, fie una de circulație mondiala. Modul însă de comunicare în familie este diferit. Uneori, fiecare din cei doi părinți comunică cu copilu în limba lui maternă. Alteori, se comunică în familie numai într-o limbă, în majoritatea cazurilor în limba statului. Rare sunt cazurile când se comunică cu copilul în una din limbile minorității naționale. Deseori se comunică în limba oficială chiar și atunci când ambii părinți aparțin unei și aceleași etnii. Interesant de menționat că psihologia de aculturație, când stăpânirea limbii dominante până la nivelul celei materne poate facilita integrarea socială a minoritarului. Practica demonstrează uneori că atunci când o persoană cunoaște insuficent limba oficială sau menține și în continuare accentul limbii materne, poate fi expusă dificultăților care greu se înlătură. Cel care cunoaște într-o măsură mai mare o altă limbă, cu toate avantajele intelectuale și profesionale, el este totuși din punct de vedere etnic supus mai mult asimilării de cât ceilalți care nu posedă în aceeași măsura limba nematernă. Persoanele care trăiesc într-un mediu multinațional datorită interacțiunii și îndeosebi a relațiilor interpersonale acumulează numeroase însușiri de la majoritatea populației, iar consecințele sunt transformările în profilul individualității și a comportamentului lor. Și acesta este un proces de asimilare deplină a minorității naționale. Se petrece un fenomen de adaptare care este însușirea treptată de noi obiceiuri, atitudini, valori și interese care aparțin națiunii majoritare cu care se conviețuiește. În asemenea cazuri se abandonează inconștient particularitățile și manifestările culturale și tradiționale proprii. Punctul de plecare al acestei adaptări psihosociale începe, de plidă, în căsniciile mixte, la nivelul cuplului conjugal, apoi al cuplului de prieteni, al interacțiunii în cadrul instituției sau locului de muncă.etc. Desigur, orice regulă are excepție după cum și în cadrul asimilării naționale prin intermediul procesului psihosocial descris aici, de adaptarea la condiții noi. Există persoane care nu manifestă acordarea la un nou mediu etnic. Inadaptarea unei persoane sau chiar a unor grupuri etnice la noul mediu de viață poate fi consecința mai multor factori. În unele cazuri asemenea persoane trăiesc stări de insatisfacții, stări de tensiune, conflicte sau chiar insucces în acțiunile și relațiile lor cu semenii. Capacitatea de adaptare sau de inadaptare a unor persoane de altă naționalitate la noul mediu etnic, este o chestiune de educație șimde psihomorală a persoanei. Dacă un proces ca cel descris aici, cu durată mai lungă sau mai scurtă, cu fluctuații, mai accelerat sau mai încetinit, cu salturi sau staționări, atunci se realizează pe parcurs și în final, o integrare socială și națională a persoanei sau a grupuli minoritar. O persoană, de plidă, aderează la scopurile națiunii majoritare, însușește un nou model de comportament, nu mai are senzația că este o persoană marginalizată sau chiar izolată. Este ciudat, dar adevărat, că sistemul democratic în care noi am intrat deplin, favorizează accelerația asimilării minorității naționale. În sistemul democrat, care nu se bazează pe disciplină impusă și pe dependență rigidă, ci pe asociere liberă, se realizează o mai bună integrare a etniilor în majoritatea populației. Așa se explică și faptul că orice asimilare impusă, forțată, are mai întotodeauna un contraefect, spre deosebire de asimilarea benevolă, nesilită de nimeni care este și cea mai eficientă. Procesul de integrare socială a unui apartenent de altă naționalitate, de regulă, se finalizează cu o stare de interiorizare a celor acumulate într-un timp cu durată. Persoana respectivă acuma își apropie și își transformă într-un bun al său modelul sociocultural, experiența, valorile și normele de viață materială și spirituală a grupului sau națiunii în care s-a integrat. Interiorizarea este un proces preponderent psihologic și moral și un stadiu în care individul se indetifică complet cu noul grup în care a intrat. Interiorizarea este este stadiul final dar și veriga cea mai importantă a mecanismului psihosocial de dispariție a indentității naționale anterioare și instaurare deplină a unei noi indentități naționale. Din descrierea desfășurări acestui proces nu trebuie să deducă prezența obligatorie a asimilării tuturor persoanelor care trăiesc într-un mediu multinațional. Aici s-a încercat a explicație a modului de dispariție a indetității naționale la persoanele care se asimilează. Avem în față un model psihosocial de asimilare care nu-i impusă din exterior, fără constrângere dar incoștientă pentru persoana care se asimilează. Este clar că sunt posibile numeroase abateri de la acest model și este dificil a le categoriza fără alte cercetări aprofundate.
Prof. Trăilă Spăriosu

Foto: Gabriel Drăjilă

%d blogeri au apreciat: