UN DAC LA ATENA

– rezumat scris al unui roman nescris –

Pe la mijlocul secolului întâi de după Nașterea lui Hristos, sfatul bătrânelor căpetenii ale neînfricaților daci de la Sarmizegetusa, socotind vremea și drumul stelelor pe cer după calendarul soarelui de andezit din inima sanctuarului strămoșesc, hotărăsc să-l trimită pentru a treia oară, pe mai tânărul și destoinicul Getis la Atena, însărcinându-l cu mai multe treburi în interesul Daciei, legate printre altele și de baterea și turnarea în tiparele Greciei, a unei noi serii de kosoni de aur pentru daci. Și de această dată, Getis este însoțit în lungul și neprevăzutul drum, de sfetnicul Duras.
Coborând din munți, Getis și însoțitorul său, după ce trec Istrul și străbat Tracia și Macedonia, ajung în sfârșit, cu destulă greutate, în metropola grecilor. După ce au luat legătura cu oamenii de încredere, pentru îndeplinirea misiunii lor, Getis și Duras își îngăduie până la ziua plecării să străbată drumurile și piețele Atenei, pentru a cunoaște mai bine capitala și cetatea înțelepciunii lumii.
Tocmai atunci, venind din Asia Mică și trecând prin Filipi, Tesalonic și Bereea, ajunge în Atena și sfântul apostol Pavel cu câțiva dintre ucenicii și însoțitorii săi. În vremea când îi aștepta pe Sila și pe Timotei, văzând cetatea ,,plină de idoli” și sinagoga de îndoială, față de Evanghelia pe care o vestea, sfântul apostol Pavel ajunge lângă celebrul altar atenian al ,,Dumnezeului necunoscut”. Din rânduiala Providenței, care voiește ,,ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină”, lângă acel altar se afla, în ziua și ceasul și clipa aceea și Getis cu însoțitorul său. De la altar, o rază din lumina Damascului, alunecă prin privirea apostolului și se opri pe chipul dacului Getis. Îndată ochiul soarelui de la Sarmizegetusa, căută prin ochii lui Getis fața sfântului Pavel.
Nu-și vorbiră, dar chipul unuia trecu în sufletul celuilalt ! Soarele de andezit al dacilor, căuta lumina Damascului. Noaptea, Getis avu un vis în care văzu în lumina reflectată a soarelui de andezit, capul de lup al stindardului dacic, atârnând de o Cruce!
A doua zi, alături de mulțimea filozofilor, înțelepților, curioșilor și întâmplătorilor din Atena, se afla în Areopag, din aceeași rânduială a Providenței și Getis împreună cu Duras. Cuvintele predicii sfântului apostol Pavel, invitat de epicurei și stoici, cădeau rând pe rând și în pământul cel bun al Daciei, prin auzul lui Getis, al cărui suflet se răcorea, se înviora și se adăpa din harul cuvântării ,,semănătorului de cuvinte” din Tars. Lui Getis i se păru că predica sfântului Pavel din Areopag se rostogolea val după val printre pietrele, altarele și sculpturile Atenei și peste inimile împietrite ale atenienilor, precum apa limpede și rece a Sargeției natale, peste pietrele neînfricaților daci ,,nemuritori”.
Fiecare cuvânt al apostolului, era ca un nor luminos care-i întraripa și-i purta sufletul spre înălțimi nebănuite. ,,În El trăim și ne mișcăm și suntem!” Deasupra Atenei soarele strălucea mai frumos ca niciodată. Într-o clipă i se păru că este răpit și se văzu îngenuncheat pe marginile soarelui de andezit. O lumină îi cuprinse sufletul mișcându-i inima în iubire, iar din ochii săi izvorau și curgeau nesfârșite lacrimi pe piatra soarelui de la Sarmizegetusa. Își reveni văzând lespedea Areopagului de sub picioarele lui, stropită și udată de propriile-i lacrimi. Un râu al vieții trecea pe dinaintea lui. I se păru că sfântul Pavel în vreme ce vorbea atenienilor, era dincolo de râu, iar el se afla dincoace. O larmă neașteptată îl trezi, iar cuvintele ce se deslușeau din mulțime: ,,Despre asta, te vom asculta altă dată;” i se părură ca o stavilă care opriră curgerea râului și puseră capăt predicii sfântului apostol Pavel din Areopag.
Printre râsetele filozofilor, la auzul cuvintelor despre Judecata de apoi și Învierea din morți, sfântul Pavel ieși din mijlocul lor. ,,Iar unii bărbați, alipindu-se de el, au crezut, între care și Dionisie Areopagitul și o femeie numită Damaris și alții împreună cu ei” (Faptele Apostolilor 17,34) – între care și Getis. Mai înainte ca sfântul Pavel să plece din Atena la Corint, între cei puțini care primiseră botezul creștin, se numără și Getis. Ar fi vrut să rămână nedespărțit de sfântul Pavel, dar glasul lui Hristos îi vorbi prin conștiință: ,,Întoarce-te acasă și povestește cât bine ți-a făcut ție Dumnezeu”.
După câteva zile, luându-și rămas bun de la creștinii din Atena, Getis trebui să purceadă pe drumul de întoarcere spre Dacia. Însoțit de Duras, ajunseră la Berea, întărindu-și sufletele în sânul comunității creștine de aici. Apoi la Tesalonic, unde de asemenea au zăbovit o vreme, Duras învrednicindu-se să primească botezul aici. Continuându-și drumul înapoi prin Macedonia și Sardica Traciei, creștinii Getis și Duras, ca alți Luca și Cleopa, au ajuns în Dacia. Despre cele ce văzuseră, auziseră și se petrecuse cu ei, îndrăzniră a spune încă din primele zile ale întoarcerii lor la Sarmizegetusa. Toți cunoscuții se bucurară de sosirea lor cu bine, minunându-se de schimbarea și înnoirea vieții lor.
Un dor mistuitor după sfântul apostol Pavel, începu să aprindă inima lui Getis. Era semnul rugăciunii apostolului neamurilor pentru el. Munții Daciei i se părură mai frumoși ca totdeauna, râurile mai limpezi, oamenii mai buni, florile mai minunate, animalele mai blânde și cântecul păsărilor mai dulce. Ziua în ascuns și noaptea în taină, rugăciunile lui Getis, îngenuncheat pe lespedea soarelui de andezit, se ridicau însoțite de foșnetul fagilor și de murmurul izvoarelor și vegheate de lumina lunii și a stelelor, spre ,,Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacob”, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, Treimea cea de o ființă și nedespărțită, descoperit în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel propovăduit de sfântul Pavel și de toți apostolii, pretutindenea.
Trecuseră ani. Getis străbătu davele dacice de la munți și din șesurile ,,țării-dintre-râuri”, vestind pe Hristos, Jertfa Lui, Învierea Lui și A Doua lui Venire. Numărul celor ce primiseră botezul în vadurile Sargeției, ale Râului Mare și ale Râului Galben, crescuse. Dar curând începuseră războaiele romanilor lui Domițian și Traian cu dacii. Getis se ruga și pentru unii și pentru alții. Duras murise. De la soli ai lui Decebal trimiși la Roma, Getis află despre moartea sfântului Pavel în vremea lui Nero. Vestea îl cutremură, dar îl și liniști, știind că de acum înainte are un ales mijlocitor pe lângă tronul Împăratului cerurilor.
Ajuns la adânci bătrânețe, presbiterul Getis fu martorul războiului din 101-102. Între prizonierii romani, află că sunt și creștini. Pentru aceștia, dar și pentru ceilalți, mijloci stăruitor și cu succes la Decebal. Pacea însă fu scurtă.
Flamurile armatei romane amenințau din nou vatra și glia dacică. Veniră anii 105-106 și odată cu ei, asediul Sarmizegetusei.
În rugăciunea nopții de dinainte de cucerire, pe piatra soarelui de andezit, Getis văzu o cruce de foc. În zori, cetatea fu din nou asediată și incendiată. La asfințitul vieții sale și în răsăritul unei noi istorii, lui Getis i se descoperi în vedenie, în flăcările Sarmizegetusei, firul vieții și destinul noului popor daco-roman ce prinde a se naște, cu toate nodurile lui istorice, până la Parusie.
Getis se închină, mulțumi și se rugă lui Dumnezeu. La răsăritul soarelui, i se aduse vestea despre moartea și sfârșitul lui Decebal. La auzul acesteia, precum preotul Eli din Biblie, îndurerat, dar și împăcat cu sine și ,,sătul de zile”, Getis se săvârși lângă zidul cetății, dându-și sufletul în mâinile lui Hristos, Cel propovăduit de sfântul Pavel în Atena.
Câțiva creștini, romani și daci, îi luară trupul și-l îngropară în ascuns sub rădăcina celui mai bătrân stejar, pe a cărui coajă, înspre Răsărit, însemnară o Cruce.