Ultimele ore din viața lui I. L. Caragiale

Ion Luca Caragiale s-a stins din viață pe 9 iunie 1912, în exil, la Berlin. Ziarul Metropolis reconstituie, din documentele epocii, atmosfera din preajma morții celui mai mare dramaturg pe care l-a dat România.
„Nu fii prost, măi, ai să te obișnuiești. Așa e primul contact cu frumosul, te zăpăcește. Să locuiești tu în orașul Giocondei – îți dai tu seama ce înseamnă asta, s-o poți vedea în fiecare zi?”. Așa încerca să-l convingă bunul său prieten Barbu Delavrancea pe Caragiale, să aleagă ca țară unde să se mute Franța, nu Germania. Degeaba! Nici vinurile alese, nici fructele de mare de pe mesele bogate nu l-au convins pe Caragiale să aleagă Parisul“, scria Cella Delavrancea în cartea „Dintr-un secol de viață“. Și sociologul Dimitrie Gusti relata câteva amintiri despre prietenul său Caragiale și explica de ce s-a mutat Caragiale la Berlin. „Autorul «Nopții furtunoase» a plecat din țară într-un exil voluntar. Era nemulțumit că nu i se acorda atenția cuvenită. Se plângea că în țara lui n-a putut să străbată nici măcar în Parlament ca deputat, nicidecum să ocupe un loc într-un partid politic. «Să știi doctore», îmi spunea el, totdeauna și oriunde vei locui, chiar în Albania, să preferi capitala, căci ea este centrul vieții.” (Revista Fundațiilor 1945).

Locuia de mult la Berlin când, prin 11 iulie 1907, Horia Petra-Petrescu îi face o vizită. Ajuns în locuința dramaturgului, își plimbă ochii peste fotografii cu actorul Brezeanu, cu autograf și dedicație, în rolul Cetățeanului turmentat, peisaje și turme de oi pictate de Grigorescu, caricaturile lui Gavarni și Daumier, în timp ce Caragiale povestea despre ultima vizită în România și planurile ultimei piese de teatru: „Titircă, Sotirescu et compania” spunându-i: „Comedia mea se petrece după 30 de ani de la cele întâmplate în «Noaptea furtunoasă». Toate secăturile mele au ajuns la posturi înalte. Sunt miniștri”. (Tribuna, Arad, 1907). Piesa începută a rămas neterminată, dar intuiția dramaturgului e valabilă și astăzi.

Ecaterina Logadi, fiica dramaturgului, povestea: “Aveam nouă ani când ne-am mutat la Berlin. Trăiam mult în preajma lui, căci tata stătea mult acasă. Îl văd și acum în cele mai mici amănunte și în marea lui varietate. Nu era prea înalt, dar avea un port semeț, capul ridicat și o privire care trecea pe deasupra lucrurilor înconjurătoare. Avea mâini mici de o rară frumusețe. Când era voios, fața i se lumina. La mânie, ochii erau pătrunzători și aprigi, purtători de săgeți înflăcărate, pentru ca într-o clipă să se îmblânzească, revărsând raze de lumină și blândețe. Mintea-i era ageră și nu se odihnea niciodată.” (Viața românească, 1962)
La Berlin, după multe mutări, familia Caragiale se instalează într-o casă cu multe încăperi. “Îmi amintesc odaia de lucru a tatii, – scrie Ecateriana Logadi – unde și-a petrecut ultimii ani. Era orientată spre nord, căci tata nu suporta mult soare. În odaie avea numai strictul necesar: un pat, un birou, câteva scaune, câteva rafturi unde avea cărți la care umbla lăsându-le răvășite. Pe masa de scris, o lampă verde ardea zi și noapte, luminând teancuri de manuscrise, tocuri, creioane, vrafuri de hârtie care-i așteptau scrisul. Pe peretele de care era lipit patul, mai întotdeauna rămas nefăcut, erau bătute două portrete la mărime naturală, care înfățișau pe tatăl și mama lui. Între biblioteci, pe o fâșie de perete atârna o rogojină chinezească. Ferestrele erau fără perdea. De acolo privea tata spre piața plină de flori împodobită în mijloc cu o fântână. Pe podea era o mică rogojină.
În odaie avea voie să intre doar mama, ca să scuture și să aerisească. Plutea întotdeauna tutun în valuri aburii. Pe noi, copiii, ne chema când avea să ne spună ceva. Simplitatea oglindea modestia pretențiilor lui. Era sobru și modest. La Berlin devenise dornic să stea numai în casă. Ieșea rar, și uneori trecea o săptămână fără ca el să-și părăsească pantalonii de «cavalerist», meșii turcești «specialitate Stambul» și flanela ruptă în coate. Mai ușor pleca în călătorii decât să iasă din casă. Era în schimb grijuliu pentru îmbrăcămintea noastră și nevoile casei. N-am înțeles de ce în tinerețe alții îl scoteau boem, afară dacă boem și sărăcie sunt unul și același lucru.” Cât a trăit la Berlin a avut un confort deplin, și viața în acest oraș era mult mai ieftină ca în orice oraș european de atunci, mai ieftină decât la București. Din când în când, autorul “Scrisorii pierdute” trăgea o fugă la București, pentru că dorul de țară nu-l ocolea, unde era găzduit de Vlahuță.

Luca I. Caragiale, fiul dramaturgului, povestea: „Sunt coincidențe bizare… Într-o noapte caldă de iunie, am stat de vorbă târziu cu tata. Fereasta era deschisă, și din stradă se auzea zgomotul vieții intense a Berlinului. Vorbea cu emoție și admirație despre Shakespeare și despre teatru în general. A vorbit într-un fel rar al lui. Spunea că teatrul nu-i literatură, fiindcă nu ai grija stilului. Îl asemăna cu arhitectura. Și pe urmă a vorbit despre «Macbeth». Niciodată nu l-am văzut mai patetic. Mi-a dovedit că Macbeth e capodopera artei dramatice. Construcția arhitectonică ți-e dată de la început, că soarta lor e pecetluită din prima scenă… Era târziu în noapte. A doua zi l-am găsit mort.” (Ideea europeană, 1920) Moartea lui Caragiale la 9 iunie 1912 l-a îndurerat adânc pe bunul său prieten Alexandru Vlahuță. Împreună cu Barbu Delavrancea a plecat la Berlin, unde i-a întâmpinat Dobrogeanu Gherea, Panait Cerna, Dimitrie Gusti și alți prieteni intimi ai marelui dramaturg. Cella Delavrancea se afla la Berlin unde avea de susținut niște concerte și locuia în casa lui I. L. Caragiale. “Într-o dimineață, Caragiale n-a mai apărut în salon să asculte o fugă de Bach. Am lucrat singură, am început să studiez marea sonată de Schumann în fa diez minor, bucată dramatică și grea. Dintr-o dată, un țipăt a sfâșiat fiorul melodic. M-am ridicat cuprinsă de frică și am fugit spre odaia de culcare a lui Caragiale. Ușa era deschisă. El, alunecat pe jos, lângă pat, cu mâna stângă crispată pe cearșaf, capul dat pe spate, fața albă, ochii ficși.
Îngrozită, soția lui îl privea. Văzuse că nu apăruse ca de obicei, îndrăznise la ora 11 a.m. să bată la ușă. Tăcerea o îngrijorase. A deschis, a văzut, a țipat. Cum să faci loc durerii, așa, pe neașteptate? În ajun, seara, la masă, ne fermecase cu povești, proiecte și voie bună. Nu ne mai tachinase pentru tendințele noastre spre poezia cu metafore absurde, râsese de verva cu care declama Luki pastișuri compuse de el… Moartea îl atinsese rapid, fără șovăire, așa cum desigur și-o dorise, esență în spațiu, verb fără adjectiv. De atunci, nici n-am mai studiat sonata de Schauman.” (Cella Delavrancea – Dintr-un secol de viață) La 13 iunie 1912, Alexandru Vlahuță îi scrie soției sale (scrisoarea, în original, se află la Muzeul Literaturii Române). “Îți scriu, Mic dragă, din casa lui Caragiale, pe care l-am văzut în sicriul de stejar, odihnind în capela cimitirului protestant din Schönberg. Îl depunem aici, într-un cavou, până în noiembrie, când îl aducem în țară, să-l punem în pământul pe care l-a iubit în tăcere și l-a glorificat cu strălucirea geniului său. A murit subit sâmbătă (09 iunie), între orele 6-7, după toate probabilitățile. De cu seară se retrăsese în odaia lui de lucru – scrisese până la 1, dimineața ai lui și-au văzut de treabă – au ieșit prin târg, au venit, au dejunat – îl așteptau să iasă nechemat, netulburat de ale lui, căci mai ales de câteva zile era foarte nervos și se supăra de toate cele – pe la 2 Luchi zice: «Să nu-l mai lăsăm, du-te, mamă, și-l cheamă.» Didina intră binișor în odaia lui, se uită și nu-l vede în pat, crede c-a ieșit, îl strigă, aude din altă odaie vocea lui Luchi și, cum ea nu prea aude bine, crede că i-a răspuns Caragiale, s-apropie de pat – și-l găsește, pe cel care a fost un titan, căzut pe jos, între pat și mesuța de noapte, cu gazeta-n mână, adormit pe veci. A scos un țipăt, și toți au înțeles… Caragiale e îmbălsămat și închis definitiv în veșnica-i locuință. Îți scriu și mereu mă aștept, de după perdea, să apară Caragiale, cu verva lui, cu veselia lui… L-am văzut în sicriu, și – iată – nu-mi pot închipui omul acesta mort. Atâta voință era în el. Noi, Barbu și Gherea și d-na [Barbu Delavrancea, Dobrogeanu Gherea și soția sa] suntem găzduiți pe aproape de două odăi reținute de Celica [Cella Delavrancea], Mai e aici Paul [Zarifopol] cu Fani [soția lui Paul Zarifopol și fiica lui Dobrogeanu Gherea], Gusti [sociologul Dimitrie Gusti] și mâine așteptăm pe Cerna [poetul Panait Cerna]. caragiale Doctorul care a făcut autopsia lui Caragiale spune că niciodată n-a văzut un caz de artritism mai grav. Am să-ți mai scriu. Am fost în odaia lui, care a rămas așa cum era, cu patul vraiște, cu hârtiile lui, cu țigările pe mesuță. Sărutări de mâni mamei și țații Mariței. Celica a fost un erou. Te îmbrățișez cu dor Al. Vlah.” (Valeriu Râpeanu -Vlahuță) Și Paul Zarifopol scria: “Nevoit să petrec în locuința lui a doua noapte după cea care murise, am vegheat de cu seară până ziuă fără să-mi pot lua ochii de la draperia ce ascundea o jumătate a camerei de cealaltă. Draperiile pot fi mult mai rafinat perfide decât pereții sau ușile; se pot mișca ușor. Nu se putea să nu aștept, noaptea întreagă, să iasă Caragiale de după covorul care-mi atârna în față și să-mi vorbească. Îndeosebi cu tăcerea definitivă a lui Caragiale nu vroiau să mi se deprindă așteptările urechii și așteptările spiritului. Câți îl cunoașteam de aproape, știam bine că omul nu mai avea mult de trăit. Medicul care, din oficiu, a făcut autopsia, îmi spunea că încă nu văzuse creier atât de frumos dezvoltat; însă nu văzuse o arterioscleroză atât de perfectă, încât nu înțelegea cum de a trăit atât de mult. Caragiale fumase în ultima după-amiază a vieții sale 80 de țăgări. A murit, probabil, în urma unui groaznic acces de tuse tabagică. “ (Adevărul literar și artistic, 1932) Astăzi, dramaturgul se află îngropat la Cimitirul Bellu din București, lângă Mihai Eminescu, pe Aleea Scriitorilor.
Monica Andrei