By ris
Începând cu anul 175 după Hristos, stindardul dac s-a impus ca stindard al majorităţilor legiunilor romane, triumfând şi în a doua jumătate a secolului al IV-lea, cu prilejul vizitei la Roma a împăratului Flavius Iulius Constantinus, fiul împăratului Constantin I (după istoricul Ammien Marcellius).
Conform datelor cuprinse în Notitia Dignitarium, un document militar al arhivelor imperiale romane, stindardul de luptă al dacilor purta culorile roşu, galben şi albastru, aceleaşi culori de la primele legiuni geto-dace cantonate în Bretania şi Capadocia, în care fruseseră recrutaţi ca mercenari luptători daci. După căderea Imperiului Roman de Apus, stindardul dacilor a fost preluat şi folosit de armatele bizantine până la finele secolului X.
Împăratul bizantin Justinian, a înfinţat în anul 535 după Hristos, două cetăţi dunărene, Recidava şi Literatta, locuite de luptători descendenţi ai dacilor care şi-au păstrat emblema stindard de luptă a strămoşilor. Ca un semn de preţuire a efectului moral exercitat asupra războinicilor, stindardul folosit în legiunile romane şi ulterior bizantine era împodobit cu aur şi pietre preţioase.
În anul 1185, fraţii valahi Petru, Asan şi Caloian, au condus o armată contra bizantinilor, ai cărei oşteni aveau pe suliţe flamuri cu reproducerea dragonului-lup al dacilor, plus cele trei culori.
Culorile stindardului au străbătut veacurile fără nicio altă menţionare documentară, părând pierdute pentru totdeauna.
Dar iată că în anul 1821, culorile roşu, galben şi albastru se regăseau pe drapelul de luptă al lui Tudor Vladimirescu, iar în anul 1848 au devenit culorile drapelului de stat, cunoscute şi astăzi.
Ce înseamnă memoria ancestrală a unui popor, şi cum nu poate fi ea ştearsă nici de atotputernicul Timp.
Stăm şi astăzi sub semnul lui Zamolxes, chiar dacă unii dintre noi nu avem habar de asta.
Nicu Pârlog
