By ris
În domeniul științelor medicale, studiile savantului român Nicolae C. Păulescu privind fiziologia normală și patologică a pancreasului endocrin îl situează printre principalii precursori în descoperirea insulinei.
La împlinirea a 90 de ani de la marea sa descoperire și a 80 de ani de la trecerea în eternitate a acestui “mare învățat”, cum îl numea Nicolae lorga, se cuvine să omagiem personalitatea celui care, alături de alte genii ale știintei și tehnicii românești, au contribuit la progresul omenirii, la cunoașterea civilizației poporului român.
Nicolae Păulescu s-a născut la București, la 5 octombrie 1869. A urmat clasele elementare și gimnaziul “Mihai Bravu”, pe care-l absolvă în 1888. Elev eminent, este atras încă de pe băncile școlii de științele naturale. După absolvirea liceului pleacă la Paris unde urmează cursurile Facultății de Medicină, după terminarea cărora devine extern la spitalul parizian Hotel-Dieu, unde are prilejul să-l cunoască pe ilustrul clinician și anatomo-patolog al epocii, Etienne Lancereaux, devenindu-i prieten și colaborator apropiat. În 1897 obține doctoratul în Medicină, în 1899 devine și doctor în Științe Naturale, obține specializări în chimia biologică și fiziologia generală, desfășurând, în același timp, și o bogată activitate publicistică în revistele medicale franceze.
La începutul anului 1900, se reîntoarce în țară și ocupă inițial postul de profesor agregat la Catedra de – Fiziologie a facultății de medicină din București. În 1904 devine profesor titular de fiziologie din cadrul Facultății de Medicină. În 1905 apare, la Paris, primul volum din “Traite de Medicine” de E. Lancereaux si N. Păulescu, completat cu volumele II în 1906 și III în 1912, ce va deveni unul dintre cele mai apreciate tratate de medicină ale epocii.
Prima conflagrație mondială îl găsește pe neobositul cercetător român în plină activitate științifică. Aplecat tot mai mult asupra studiului privind fiziologia normală și patologică a pancreasului endocrin, savantul român obține în diabetul experimental, încă din 1916, primele rezultate hipoglicemiante cu extractul apos de pancreas, ajungând foarte aproape de tratamentul diabetului.
Între anii 1919-1921 îi apare la Paris “Traite de Physiologie medicale”, în trei volume, în care inserează, pentru prima oară, efectele antidiabetice ale extractului apos de pancreas în diabetul experimental. În 1921, trimite patru comunicări către Societatea de Biologie din Paris, cu privire la descoperirea PANCREINEI (o primă formă de insulină). În august aceluiași an, publică în “Archives Internationales Physiologie” de la Liege primul memoriu exhaustiv despre descoperirea pancreinei, memoriu ce-l va repeta și în lunile mai și august 1925. La 10 aprilie 1922, Ministerul Industriei și Comerțului din România îi brevetează savantului român marea descoperire: “Pancreina și procedura fabricației sale” rămânând în conștiința românilor, primul descoperitor al insulinei deși, în 1925, din nefericire, Premiul Nobel în acest domeniu va fi acordat canadienilor Banting și MacLeo din Toronto. În pofida nedreptății făcute, inventatorul român își continuă activitatea științifică, publicând, în 1928 la Sibiu, vol. 4 al „Tratatului de Medicină”.
Cu conștiința datoriei împlinite față de știința medicală, căreia i-a consacrat întreaga viață și în domeniul căreia a atins genialitatea, savantul român de renume mondial, Nicolae C. Păulescu, se stinge din viață la 17 iulie 1931, la vârsta de 62 de ani.
Deschizând, prin descoperirile sale medicale, un nou drum tămăduirii lumii pământene, Nicolae C. Păulescu slujește viață și dincolo de moarte.
Laurian Duluj
