By ris
Asa tin minte cã primul român din Banatul sârbesc pe care l-am cunoscut a fost poetul si jurnalistul Pavel Gãtãiantu. Asta era în toamna anului 1994, la o reuniune a românilor de pretutindeni, organizatã la Mamaia de cãtre fosta Fundatie Culturalã Românã. Primul român din Timoc l-am cunoscut mult mai târziu, cândva pe la începutul anilor 2000, în persoana unei studente din Serbia de Rãsãrit, care învãta la Bucuresti. Ne-am întâlnit la Departamentul Românilor de Pretutindeni. Tin minte pânã azi cât de ciudat mi-a fost cum vorbeau, mai ales timoceanca, dar tot asa mare le-a fost si mirarea lor când le-am vorbit despre românii din Ungaria. Ne-am mirat unii la altii pentru cã nu ne-am cunoscut.
Pânã în 1990, legãturile românilor din Ungaria cu alti români din jurul României, au fost foarte sporadice, nesemnificative. Odatã cu trezirea autoritãtilor de la Bucuresti la realitatea cã tara lor este înconjuratã de români, au început sã se cunoascã mai bine între ei si românii din Moldova, Ucraina, Ungaria, Serbia si Bulgaria. În ultimii ani, deseori s-a întâmplat ca la întâlnirile „rompret” (adicã ale românilor de pretutindeni), românii din Ungaria si Serbia, mai ales cei din Banat, sã formeze un grup separat de cei din tãrile foste URSS, problemele celor dintâi fiind mult mai asemãnãtoare. În ceea ce-i priveste pe românii din Timoc, încã si azi sunt mult mai numerosi cei care privesc lupta lor pentru supravietuire nationalã ca pe un meci de fotbal, adicã de la marginea terenului, decât cei care îi ajutã efectiv, cu bani, cu investitii în scoli si bisericã, cu obtinerea si garantarea respectãrii drepturilor lor elementare la limba maternã, la viata culturalã si religioasã. Pentru a nu mai lãsa sã treacã degeaba ani si decenii si pentru a le oferi sansa copiilor români de azi din Ungaria si Serbia pentru a se cunoaste, a se împrieteni, a se întelege, Uniunea Culturalã a Românilor din Ungaria, printr-un proiect finantat de Departamentul politici pentru relatia cu românii de pretutindeni din cadrul Ministerului Afacerilor Externe de la Bucuresti, a organizat în cursul sãptãmânii trecute Scoala de Varã „Alexandru Mocioni” la Sãvârsin, judetul Arad, în vecinãtatea Castelului Regal.
Scoala de varã a asigurat copiilor participanti din Banat, Timoc si Ungaria nu doar sansa de a învãta împreunã (!) despre originea poporului român, despre formarea limbii noastre române si despre identitate, ci deosebita ocazie de a se cunoaste si a se împrieteni. Copiii cu vârste cuprinse între 9 si 14 ani au trecut foarte repede peste complexele legate de limbã, iar bucuriile de la terenul de joacã sau de la excursiile comune nu se trãiesc prin limbã, ci prin sentimente. Începând deja din a doua zi, copiii sositi din trei regiuni diferite au învãtat si s-au distrat fãrã complexe, cu sinceritate si prietenie. I-au unit limba comunã, limba românã, pentru cã numai în asta puteau sã se înteleagã, precum si slagãrele românesti, pe care la discoteca organizatã special pentru ei le-au urlat cât au putut de tare, dupã care le-au si demonstrat organizatorilor cã ei „vara nu dorm”, formând gãsti (mixte, si nu separate, cum se întâmplã de cele mai multe ori) si povestind si jucându-se pânã noaptea târziu. Numele scolii de varã nu a fost ales la întâmplare. Precum nici locul de desfãsurare. Comuna Sãvârsin este la marginea Banatului, aproape si de Ungaria.
Zona Sãvârsinului este renumitã pentru castelele familiei Mocioni (de la Cãpâlnas si Bulci), dar într-o vreme, din 1932 pânã în 1943, si actualul Castel Regal a fost în proprietatea unui membru al familiei Mocioni. Ca „nas” al scolii de varã a fost ales Alexandru Mocioni, pentru cã el a fost unul dintre cei mai de seamã luptãtori pentru drepturile românilor din Banat si Transilvania. Dacã ar fi înviat Mocioni zilele trecute si ar fi vãzut ce am vãzut noi, cu sigurantã i-ar fi dat lacrimi de bucurie. Cã n-a luptat degeaba.
Eva Simon
Foaia Româneasca, 6 septembrie 2013
