By ris
Prin voia Ziditorului, românii au fost blagosloviți cu o țară minunată, desprinsă parcă din povești. În centru, munții alcătuiesc un arc, iar piscurile lor se avântă, plini de cutezanță, spre cer. Urmează o zonă deluroasă, acoperită de codri, pășuni și livezi, unde bogăția florei si a faunei înmănunchează cam toată „zestrea” Europei și – în sfârșit – câmpiile, în Moldova și Muntenia, până la bătrânul Danubiu.
Trecând peste el, în Dobrogea, litoralul Pontului Euxin oferă deschidere pentru negoțul pe apă cu întreaga lume. În puține cuvinte, România- românilor cuprinde cam tot ce le lipsește „altora”, are o varietate de relief rar întâlnită la o țară relativ modestă ca dimensiuni; climă temperat continentală, un bazin hidrografic dezvoltat și numeroase minerale în subsol.
Cu mult înainte de consemnarea prezenței dacilor, de către Homer, Sofocle, Herodot, Thuciride, Platon, Poliblus, Diodor din Sicilia, Strabon, Jordanes și alții, locuitorii acestor pământuri controlau și guvernau un imperiu care nu avea dușmani prin vecinătate, extrăgeau sare, aur și argint, dețineau tehnici avansate de prelucrare a metalelor prețioase, cunoșteau – asemenea incașilor – secretul înmuierii pietrei până la consistența plastilinei, turnarea ei în forme prismatice și întărirea la duritatea inițială; construiau orașe moderne, cu facilități la nivelul mileniului doi D.H., unde existau străzi pavate, canalizare, tuneluri subterane de comunicație și câte altele, greu de acceptat, după ce ne-am obișnuit cu o istorie redusă la trei repere: omul cavernelor – Cro-Magnon, dacii și românii, ultimii apăruți ca popor prin sec. XII – XIII D.H., însă nu știința și realizările strămoșilor noștri șochează, ci epoca în care au înflorit: acum 6000 – 8000 ani Î.H., noi fiind cei mai vechi din Europa, descendenți direcți ai fostului Imperiu Trac, care a cunoscut apogeul înaintea sumerienilor; a stăpânit un teritoriu imens, cuprins între Polonia de astăzi, la nord și Mediterana la sud; cu reper la răsărit, Nistru și la apus, Oceanul Atlantic; și-a exportat civilizația, tradițiile și limba în toate provinciile, punând piatră de temelie la nașterea mai multor popoare de pe bătrânul continent.
Cu 3500 – 3200 de ani în urmă, acest imperiu românesc a cunoscut decăderea și mai apoi, stingerea, pentru ca prin secolul al unsprezecelea Î.H. să aibă loc un prim val de migrație a populației nord-dunărene, în peninsula Italică.
Străvechii români, agricultori și crescători de animale, obișnuiți cu transhumanța, s-au acomodat repede cu relieful și clima din noua „patrie”, prea puțin diferite de locurile natale.
În secolul IX Î.H. s-a petrecut un al doilea val de migrație, când alți strămoși ai noștri luară drumul Italiei de astăzi, poate și al Spaniei și Franței, iar în secolul VIII Î.H., mai mulți istorici ai antichității consemnează cel de al treilea val de migrație nord-dunăreană, pentru ca abia la 24 aprilie 753 Î.H. să se întemeieze Roma. Și, cu cine, mă rog, printre alții, s-au pus bazele acestui oraș? Cu străvechii români plecați din actualul teritoriu al României, cu două, trei, secole în urmă, care nu erau nici muți, nici primitivi, ci vorbeau o limbă, aveau tradiții, obiceiuri, cultură, multiple cunoștințe din varii domenii. Ei au alcătuit „osatura” noii cetăți și – implicit – a viitorului Imperiu Roman de limbă latină, provenită din româna strămoșilor noștri migratori.
Din această scurtă istorioară, nu inventată, ci consemnată de alții, deducem că, peste secole, în timpul războaielor daco-romane (87 Î.H., 101-102 D.H., 105 – 106 D.H.) , se băteau, de fapt, strănepoții veniți la prădat, adică romanii (ei cunoscând din amintirile părinților și tradiția orală, bogățiile subsolului, localizarea lor, drumurile de acces, modul de luptă al localnicilor n.a.) și rudele lor rămase „acasă”, dacii.
Despre originea dacică a romanilor se știa mai demult, încă din anii 70 ai veacului trecut, când s-au făcut săpături arheologice la Sarmisegetuza și s-a descoperit că, actuala cetate, era ridicată pe fundația unei cetăți mai vechi cu vreo…3.000 de ani. Blocurile de granit care stăteau la bază sunt atât de bine îmbinate, încât, și acum greu pătrunde o lamă de cuțit printre ele. Dar, marea lovitură a venit de la …ruși! Să mori de râs și nimic altceva!
În 1992, „frații de la Răsărit” ne-au cadorisit cu vrea 12.000 de hărți de mare acuratețe, făcute din satelit în zona fostei capitale a Daciei, pe când ne „evaluau” tovărășește. Și ce se vedea pe acele planșe, scanate la metru pătrat? Un megalopolis antic de 140 km. pătrați, cu străzi pavate, canalizare, facilități și construcții de tot felul, cum nu mai exista nicăieri în lume. Câțiva angajați cu „inițiativă” de la Ministerul Culturii s-au prins cum stau lucrurile, au sustras hărți unde se vedeau obiecte îngropate și prin hoții locali s-au apucat să dezgroape artefacte „la pont”, fiindcă obiectele metalice în formă de spiră, care rezistă două milenii în pământ nu puteau fi decât brățări din aur. Inițial, afacerea a mers. Iar când s-au scos la mezat pe internet mai multe asemenea obiecte dacice din aur, serviciile noastre de informații externe (SIE) au intrat pe fir și au recuperat șapte brățări extrem de valoroase. În scandalul care a urmat, dar și în procesul hoților de artefacte au fost vehiculate atunci și nume grele ale unor politicieni de la „vârf”, că doar cu știrea și complicitatea lor se derula toată afacerea.
Așa s-a „aflat”, în fața judecătorilor, ce ironie a sorții!, că dacii aveau apeducte, străzi pavate și canalizare, cu trei milenii înaintea romanilor.
În Dacia Traiană, romanii și-au violat bunicile, mătușile și verișoarele și i-au decapitat pe bărbați, unchii lor. Iar după două mii de ani, când roata Istoriei s-a întors, urmașii dacilor, deveniți acum „cetățeni Europeni”, le-au întors vizita romanilor și s-au răzbunat, apucându-se de prădat, ucis și violat, dar în cetatea Romei.
Și astfel, cercul s-a închis. A rămas să fie demonstrată doar originea română a italienilor (urmașii romanilor), că noi, nu „de la Râm ne tragem”, ci invers! „Râm se trage din noi”!
Ioan T. Lazăr
