By ris
Să ne amintim de acela care a fost unul dintre ziditorii României Mari, remarcabil om de stat și neînduplecat luptător pentru democrație, Iuliu Maniu (8 ianuarie 1973-5 februarie 1953).
Moartea lui Iuliu Maniu, de fapt un asasinat, era rezultatul acțiunii criminale a regimului comunist de exterminare a elitelor acestei țări. Nu i se putea ierta lui Maniu, cum nu li se putea ierta unor Ion Mihalache, Dinu Brătianu, Ion Flueraș, Iosif Jumanca, Ioan Barbuș, Corneliu Coposu, faptul că refuzaseră să îngenuncheze și să devină complicii distrugerii României. La Sighet, la Aiud, la Râmnicu-Sărat, la Canal și în celelalte locuri de detenție din Gulagul românesc, s-a urmărit, cu diabolica metodă, lichidarea spiritului liber, suprimarea tradițiilor pluraliste, distrugerea rezistenței democratice românești.
Vladimir Tismaneanu
Iuliu Maniu (n. 8 ianuarie 1873, Bădăcin, în apropiere de Șimleu Silvaniei — d. 5 februarie 1953, Sighetu Marmației) a fost un om politic român, deputat român de Transilvania în Parlamentul de la Budapesta, de mai multe ori prim-ministru al României, președinte al Partidului Național-Țărănesc, deținut politic după 1947, decedat în închisoarea Sighet.
Originea și studiile
Iuliu Maniu s-a născut la 8 ianuarie 1873 în localitatea Bădăcin, comuna Pericei, pe atunci în comitatul Sălaj, fiu al lui Ioan și Clara Maniu. Tatăl său, Ioan Maniu (1833-1895), a crescut în casa unchiului, Simion Bărnuțiu,[1] urmând studiile juridice la Pesta și Viena. În 1865 s-a căsătorit cu Clara, fiica preotului vicar greco-catolic Demetriu Coroian, cu care a avut 5 copii: Cassiu Maniu, Iuliu, Sabina, Cornelia și Elena. Clara Maniu a decedat în data de 29 iulie 1929. Înmormântarea ei a fost oficiată la Bădăcin de episcopul Iuliu Hossu.[2]
Iuliu Maniu
Iuliu Maniu și-a petrecut copilăria la Șimleu Silvaniei și Bădăcin, a urmat școala primară la Blaj, absolvind apoi liceul calvin din Zalău. A efectuat studii universitare la Cluj (Facultatea de Drept – 1891-1896), Budapesta[3] și Viena, unde a devenit doctor în drept în anul 1896. Revenit în Transilvania, s-a stabilit la Blaj, unde și-a început activitatea de avocat al Bisericii Române Unite cu Roma, mitropolia din Blaj (1898-1915).
Cariera politică
Și-a început cariera politică în cadrul Partidului Național Român din Transilvania. Debutează totodată ca membru, iar apoi președinte al Societății Academice „Petru Maior”, fiind cooptat în 1897, la numai 24 de ani, în Comitetul de conducere al PNR. În Monarhia Austro-Ungară, a fost ales în 1906 deputat în Parlamentul din Budapesta, ca și deputat la Vințu de Jos, comitatul Arad, activitatea sa parlamentară dezvăluindu-i curajul și intransigența. Pe 22 mai 1906 ține primul său discurs în Dieta de la Budapesta.
În iunie 1915 este încorporat în armata austro-ungară și trimis pe frontul italian, de unde a dezertat în 1918, întorcându-se la Arad. Împreună cu personalități de primă mărime ale mișcării naționale românești din Transilvania și ale Partidului Național Român, precum viitorul cardinal in pectore greco-catolic, Iuliu Hossu, Gheorghe Pop de Băsești, viitorul patriarh Miron Cristea și alții, Iuliu Maniu a participat hotărâtor la unirea Transilvaniei cu Vechiul Regat. Imediat după întoarcerea din Italia, Maniu este trimis la Viena pentru a negocia drepturile minorității române din Transilvania, înființând la 30 octombrie 1918 la Viena, Consiliul Național al Românilor din Transilvania. Sosește la Arad pe 14 noiembrie 1918, unde pune capăt negocierilor dintre CNR și Oszkar Jaszi, reprezentantul Budapestei, prin deciderea ruperii Transilvaniei de Austro-Ungaria, spre unire cu restul teritoriilor românești (Vechiul Regat).
Face parte dintre organizatorii Marii Adunări de la Alba-Iulia, din 1 decembrie 1918, unde se va decide unirea Transilvaniei cu Regatul României. În cuvântarea pe care a ținut-o cu ocazia Adunării naționale de la Alba Iulia, Maniu a spus: „Privim în înfăptuirea unității noastre naționale ca la un triumf al libertății românești”. Pe 2 decembrie 1918 este ales în funcția de președinte al Consiliului Dirigent al Transilvaniei, funcție echivalentă cu cea de guvernator, îndeplinind totodată și funcția de ministru de interne.
În Regatul României
După dizolvarea Consiliului Dirigent la 4 aprilie 1920, de Guvernul Alexandru Averescu (2), relațiile dintre Iuliu Maniu și politicienii din București s-au înrăutățit. Acuzând favorizarea PNL și împingerea intelectualității ardelene într-un con de umbră, Maniu a refuzat să voteze Constituția din 1923, considerând-o prea centralistă și invocând chestiuni de principiu. Partidul Național Român din Transilvania a reclamat prin vocea lui Iuliu Maniu faptul că modificarea Constituției din 1866 putea fi făcută doar prin alegerea unei Adunări Constituante, așa cum era prevăzut la art. 128. În loc să procedeze astfel, guvernul condus de Ion I. C. Brătianu a profitat de faptul că PNL-ul câștigase alegerile din martie 1922, și nevrând să riște alegerea unei constituante, a pus Senatul și Camera Deputaților să voteze la 26 martie respectiv 27 martie 1923 o nouă constituție, folosindu-se astfel de majoritatea de care dispunea în Parlament.
Regele Ferdinand și Iuliu Maniu
Alegătorii din martie 1922 nu-i învestiseră pe cei pe care i-au ales cu dreptul de a modifica Legea Fundamentală, ci aleseseră un parlament obișnuit, cu puteri obișnuite, care trebuia să se supună prevederilor Constituției, nefiind deasupra ei. Așadar nici nu se poate vorbi despre un „vot în constituantă”, căci nu a existat o constituantă, ci parlamentul a fost deturnat și instrumentalizat să facă ceva ce nu intra în competența și atribuțiunile sale. De aceea Maniu nu a recunoscut Constituția din 1923, afirmând că ar fi nulă de drept, ea neprovenind de la o adunare abilitată. În mai multe rânduri Iuliu Maniu a reclamat faptul că noua constituție nu ar fi făcut nimic altceva, decât să cimenteze oligarhia din Vechiul Regat, oligarhie aflată sub influența PNL-ului.
Iuliu Maniu nu a participat la încoronarea regelui Ferdinand și a reginei Maria la Alba-Iulia, ceremonia fiind monopolizată de ierarhii ortodocși, deși o foarte mare parte[4] a românilor din Transilvania erau la acea vreme greco-catolici, iar contribuția erudiților greco-catolici (Școala Ardeleană) la recuperarea istoriei românilor și crearea culturii române moderne este preponderentă de o manieră incontestabilă[necesită citare]. Diverși autori din epocă au pus aceste acțiuni pe seama orgoliului lui Maniu, fără să analizeze cauzele mai profunde ale atitudinii sale.
Partidul Național Român din Transilvania s-a unit în 1926 cu Partidul Țărănesc al lui Ion Mihalache, constituind Partidul Național Țărănesc. Iuliu Maniu a fost președinte al partidului (1926-1933 și 1937-1947) și de trei ori prim-ministru al României între 1928 și 1933.
Pentru a aduce PNȚ la putere, Maniu s-a implicat în organizarea unor proteste publice împotriva guvernelor PNL (manifestațiile din mai 1928) și a plănuit efectuarea „Marșului asupra Bucureștiului”, un marș al țăranilor ardeleni la București, după modelul Marșului asupra Romei al lui Mussolini. Va reuși obținerea unei majorități favorabile PNȚ, în urma alegerilor din decembrie 1928,[5] din nefericire prima guvernare țărănistă a avut loc în perioada marii depresiuni economice, iar programul lui Maniu nu a putut fi implementat.
În plan extern a colaborat cu lordul Rothermere, fervent susținător al revizuirii tratatului de la Trianon și a frontierelor româno-ungare. A căutat reîntronarea lui Carol Caraiman, sub anumite condiții, cu care acesta a fost de acord. În cadrul acestor înțelegeri a intrat și plănuita încoronare a lui Carol la Alba Iulia, pentru care manifestele au fost imprimate în Ungaria. Întreaga acțiune a fost dejucată de serviciile române de informații, care au obținut de la guvernul englez expulzarea lui Carol din Marea Britanie (unde acesta astepta desfășurarea evenimentelor). Carol a fost în cele din urmă adus în 1930 pe tronul României tot cu ajutorul lui Maniu. În schimb, Carol a dus imediat o politică proprie, nu a mai recunoscut cele promise (că-și va relua căsnicia cu regina Elena, mama regelui Mihai ș.a.) și l-a înlăturat pe Maniu rapid de la guvernare.
S-a opus înființării în 15 decembrie 1938 a Frontului Renașterii Naționale, care dădea startul unipartidismului român. După eșecul politicii lui Carol al II-lea și pierderile teritoriale din 1940, Maniu a refuzat colaborarea cu regimul instalat la 6 septembrie 1940 și a celui postlegionar, deși ranchiuna acestuia împotriva liberalilor (partidul său fusese victima șicanelor electorale și terorii polițienești sub guvernarea liberală în anii ’30[6]) l-a făcut să ia în curte apărarea legionarilor acuzați atunci de asasinarea prim-ministrului liberal I.Gh.Duca[7]. În opinia unor istorici trăitori în epocă, intervenția lui Maniu și a altor persoane respectabile în apărarea asasinilor a participat la ascensiunea electorală a mișcării fasciste românești. [8].
Perioada comunistă
Declarație a lui Maniu din 1947, prin care își exprimă dezacordul privind actul tripartit
În ultimul deceniu al vieții sale, Maniu a fost implicat în politică ca un opozant al regimului lui Ion Antonescu, fără să se implice în actul de la 23 august 1944; după această dată, Maniu a luptat împotriva preluării țării de către comuniști, proces pe care refuzase să-l accepte, încrezător peste măsură în sprijinul marilor puteri occidentale. Iuliu Maniu a fost ministru secretar de stat în guvernul Sănătescu (23 august 1944 – 4 noiembrie 1944).[9] S-a opus instalării guvernului Groza la 6 martie 1945, protestând mereu împotriva încălcării democrației, inclusiv prin memorii adresate puterilor occidentale. A obținut, alături de PNȚ, o victorie zdrobitoare în alegerile din 19 noiembrie 1946, rezultate eliminate însă prin falsificarea alegerilor de comuniști.[10], care acționanu astfel într-o mai veche tradiție a fraudei electorale in România, căci guvernele liberale din perioada precomunistă au apelat și ele adesea la astfel de practici incorecte.[11] [12] [13]
În urma înscenării de la Tămădău a fost arestat la 14 iulie 1947 de autoritățile comuniste și judecat pentru „înaltă trădare” în procesul început la 29 octombrie 1947. Prin sentința dată la 11 noiembrie 1947, Iuliu Maniu era condamnat la închisoare pe viață. Este trimis la penitenciarul din Galați, pe baza ordinului de arestare 105.515/27 noiembrie 1947. În august 1951 este transferat împreună cu Mihalache și alți național-țărăniști la Sighet. Iuliu Maniu s-a stins din viata la 5 februarie 1953 la Sighet, cadavrul său fiind aruncat într-o groapă din Cimitirul Săracilor, de la marginea orașului Sighet.
Iuliu Maniu a fost unul din cei mai importanți oameni politici dintre cele două războaie mondiale. Victimă a regimului comunist din România, Iuliu Maniu a întruchipat pentru mulți români, în timpul anilor grei ai dictaturii comuniste, simbolul speranței și al dorinței de libertate.
http://ro.wikipedia.org
Note:
1 Andreea Dobeș, p. 7.
2 Curierul Creștin, Gherla, 1-15 august 1929, pag. 120 (pag. 4 a documentului pdf).
3 La Universitatea Eötvös Lorand din Budapesta, pe atunci numită Universitatea Pázmány Péter
4 Recensământul general al populației României din 29 Decemvrie 1930, vol. II: Neam, limbă maternă, religie, Imprimeria Națională, București 1938, pag. XXVII.
5 Andreea Dobeș, p. 9
6 The democratic National Peasant Party (NPP) of Iuliu Maniu, I. Mihalache, and N. Lupu managed to maintain its mass base in spite of electoral chicanery and police terror; in the 1933 elections it won 15 per cent of the seats. – Popular Front in the Balkans: 4. Failure in Hungary and Romania, Author(s): Bela Vago, Source: Journal of Contemporary History, Vol. 5, No. 3, Popular Fronts (1970), pp. 95-117, Published by: Sage Publications, Ltd., Stable URL: http://www.jstor.org/stable/259677
7 On 29 December 1933, Prime Minister Duca was shot by three members of the Iron Guard at the railway station in Sinaia. At the trial, which took place the following year, respectable gentlemen like Vaida Voievod, Argetoianu, Maniu, Mihalache, and Gheorghe Bratianu, testified in favour of Codreanu’s legion. – „An Eyewitness Note: Reflections on the Romanian Iron Guard”, Author(s): Zvi Yavetz, Source: Journal of Contemporary History, Vol. 26, No. 3/4, The Impact of Western Nationalisms: Essays Dedicated to Walter Z. Laqueur on the Occasion of His 70th Birthday (Sep., 1991), pp. 597-610, Published by: Sage Publications, Ltd. Stable URL: http://www.jstor.org/stable/260662
8 Carol came back, followed by Mrs Lupescu, and declared openly that he intended to rule, and that constitutional monarchy was an idea which suited Western countries, but that Romania was neither Sweden nor Belgium. He once said to an English journalist that in England the King says what his ministers tell him to say, but that in Romania the ministers should do what the King tells them to do. Carol did not hide his intention of ruling as an absolute monarch. Maniu resigned in despair in 1930, and opened the way for a Liberal come-back in Romania, but instead of fighting openly for a constitutional monarchy and for parliamentary supremacy, he preferred an easy way out. He put the blame on the Jewish mistress, and on the corrupted court camarilla. Before the elections in 1937, he signed an electoral non-aggression pact with Codreanu, which was published in the Bucharest Tageblatt of 17 November 1937. In May 1938, when Codreanu had to stand up in court, Maniu testified to this non-aggression pact. He said explicitly that he did not agree with Codreanu on antisemitism, but that in all other respects their views were identical, because both were convinced Romanian nationalists, and both believed in decency, honesty and Christian ethics, which were part and parcel of Romanian Christianity. Once Maniu gave the Iron Guard his moral legitimation, thousands of people decided to vote directly for Codreanu. They no longer needed Maniu as a mediator, and Codreanu was young, charismatic and much more attractive to the Romanian voter. As I point out later, the Iron Guard indeed won many seats in rural areas, which previously had been dominated by the National Peasant Party. When the results of the December 1937 election became known, it was clear that no party could form a majority government, since no party had reached the necessary 40 per cent, but had Maniu been less dogmatic and more devoted to a pro-Western democratic government, he could have easily supported a coalition with the Liberals. But Maniu hated Tatarescu and the King more than the Iron Guard, and it was his obstinacy that forced the King to ask Goga to form a minority government, because he was less afraid of the National Christian Party than of Codreanu. – „An Eyewitness Note: Reflections on the Romanian Iron Guard”, Author(s): Zvi Yavetz, Source: Journal of Contemporary History, Vol. 26, No. 3/4, The Impact of Western Nationalisms: Essays Dedicated to Walter Z. Laqueur on the Occasion of His 70th Birthday (Sep., 1991), pp. 597-610, Published by: Sage Publications, Ltd. Stable URL: http://www.jstor.org/stable/260662
9 http://documentare.agerpres.ro/guverne.php?i=19
10 Andreea Dobeș, p. 11.
11 ”In Romania’s last more or less free election (in 1937) the Iron Guard and one other fascist party received 25 percent of the vote, while the government party would probably have received no more than 20 percent had there been no fraud (Enescu). The government was ineffective and corrupt, and by the end of the decade it seemed to be losing its grip on the country (Weber).” – Social Change in Communist Romania, Author(s): Daniel Chirot, Source: Social Forces, Vol. 57, No. 2, Special Issue (Dec., 1978), pp. 457-499, Published by: University of North Carolina Press, Stable URL: http://www.jstor.org/stable/2577678
12 ”Contrairement à l’image d’une Europe sombrant dans le fascisme et de démocraties dépassées par les forces antidémocratiques, il faut rappeler le nombre important de démocraties qui ont survécu avant l’occupation allemande: le Royaume-Uni, la France (malgré d’importantes menaces), la Suisse, la Belgique, les Pays-Bas, l’Irlande, le Danemark, la Suède, la Norvège et la Finlande (en dépit d’une crise dangereuse). Soit au total dix pays. En comparaison, le nombre de démocraties s’étant effondrées n’était que de quatre : l’Italie, l’Allemagne, l’Autriche et l’Espagne (en 1936). Les autres cas d’effondrement – la Russie, la Pologne, la Hongrie, l’Espagne (1923), le Portugal (1917 et 1925), la Roumanie, la Bulgarie et la Grèce – concernent plutôt des régimes constitutionnels libéraux en voie de démocratisation, ou à la démocratisation avortée. – L’ffondrement de la démocratie, Autoritarisme et Totalitarisme dans l`Europe de l`entre-deux-guerres, Juan J. LINZ, Revue Internationale de Politique Comparée, Vol. 11, n°4, 2004, p. 531”
13 “Pre-World War II, Romania exhibited many of the qualities of a dictatorship although it had a constitutional monarchy. Much of the political thought pre-World War II was anticommunist, pronationalist, and held anti-foreign and anti-Jewish influence on its economy.” – “Romania” “, Auteur(s) : Roger E. Hartley, Source : World Education Encyclopedia, Ed. Rebecca Marlow-Ferguson, Vol. 2, 2nd ed., Detroit: Gale, 2001, p1115-1130.
