By ris
Era Sâmbăta Rusaliilor anului 106 d.Hs. Undeva, departe, în codrii Carpaților, trupul fără cap al marelui rege dac zăcea neîngropat la umbra stejarului unde acesta, în dispararea sa își pusese capăt zilelor, întristând duhul lui Deceneu de altădată. Pământul îi primise sângele-i vărsat de propria sabie dacică, atunci când stejarul se cutremurase din rădăcini și-și scuturase frunzele-i verzi, mai înainte de vreme, ca o mantie de doliu, pestre trupul lui Decebal. Soldații romani care-l urmăriseră, îi tăiaseră capul cu gladia romană, aruncându-l învelit în propria-i cămașă aspră de cânepă, într-o desagă, predându-l apoi lui Tiberius Claudius Maximus, care-l va arăta lui Traian, iar apoi mulțimii înmărmurite și îngândurate la Ranisstorum – cum se va vedea pe Columnă –, pentru ca mai apoi să-și urmeze drumul umilinței până în fața Senatului Roman. Ajunsă la Drobeta, după ce se odihni, cohorta romană care purta și păzea capul lui Decebal spre Roma, se pregăti să treacă Dunărea pășind pe podul de piatră al lui Apollodor din Damasc, lung de 1135 m, zidit din porunca împăratului.
Era Sâmbăta Rusalilor anului 106 d.Hs., înspre amiază. În acea zi și în acel ceas, un strănepot anonim al lui Anania din Damasc, creștin ca și strămoșul său care l-a botezat pe sfântul apostol Pavel, îl însoți pe pod pe Apollodor din Damasc, arhitectul și constructorul podului lui Traian de peste Dunăre, ca și calfă a acestuia. Strănepotul lui Anania purta cu el ca pe o relicvă sfântă a familiei, de acum aproape șaptezeci de ani, coșul împletit în care fusese pogorât peste zidul capitalei Siriei apostolul neamurilor, fiind salvat astfel de uneltirile dregătorului regelui Areta (Faptele Apostolilor 9,25; II Corinteni 11,32-33). În acest coș sau coșniță își avea și își păstra lucruruile sale cele mai de preț, între care și manuscrisul cărții sfântului evanghelist Luca, „Faptele Apostolilor”, din care citea și recitea în mod deosebit cel de-al nouălea capitol, despre convertirea sfântului apostol Pavel pe drumul Damascului, urmată de botezul săvârșit și primit prin strămoșul său binecredincios Anania și izbăvirea providențială a apostolului neamurilor din împresurarea din cetatea Damascului. La locul căderii la pământ și al convertirii sfântului Pavel, acolo unde i se arătase Mântuitorul, mergea, venea și se închina adeseori, rugându-se, strănepotul binecredinciosului Anania. Din rânduială dumnezeiască, acesta se află acum pe podul de piatră, tocmai în ziua și ceasul anului 106, Sâmbăta Rusaliilor, când un grup de soldați romani aduceau sub conducerea unui sutaș, de dincolo de fluviu, capul tăiat al viteazului rege dac Decebal, pentru a-l duce la Roma. Văzând coșul strănepotului lui Anania din Damasc, calfă a lui Apollodor, sutașul se apropie și-i smulse deodată din mâini coșul relicvă și aruncă în el capul învelit în ștergar de pânză dacică al marelui rege. Nedumerit, se supuse. Dar, într-o străfulgerare de-o clipă, precum mai demult la poarta Damascului, îngerul păzitor al strănepotului lui Anania, îi descoperi acestuia în vedenie, deasupra podului de piatră, degetul arătător al dreptei sfântului apostol Pavel, muiat în apa limpede cum e cristalul a marii milostiviri a lui Dumnezeu, atingând, miluind și liniștind duhul încă tulburat al lui Decebal, din lumea de dincolo.
În acel ceas, podul de piatră al lui Apollodor deveni o tainică poartă a Damascului daco-roman, iar cel dintâi soldat roman creștin într-ascuns dintr-o legiune a lui Traian, făcu primul pas, neștiut de nimeni, pe malul stâng al bătrânului Danubius, purtând pe Hristos în suflet, iar în coșnița din Damasc se odihni capul lui Decebal de la Dunăre până la Roma, unde avea să fie arătat și apoi așezat ca piatră de temelie a Columnei marelui împărat biruitor al dacilor. Vedenia îl uimi și totodată îl umplu de bucurie. În acea clipă a întâlnirii din vedenia de pe podul de piatră, undeva, departe, în codrii Carpaților, un bătrân cioban dac, mergând cu oile, găsi trupul fără de cap al lui Decebal și-l îngropă printre lacrimi la umbra și sub rădăcina stejarului, sub care marele rege își pusese în disperare capăt zilelor. Un stol de păsări așezate în coroana stejarului, îi cântară într-un glas „Veșnica lui pomenire”, dându-i, în numele tuturor urmașilor daco-romani, sărutarea cea mai de pe urmă. Astfel, bătrânul stejar deveni și dăinui în timp ca o Columnă a lui Decebal, până când urmașii vor ridica una în piatră în centrul Daciei Magna, pe care vor sculpta în spirală secvențe și scene din istoria daco-romană, între care vor dăltui și întâlnirea de pe podul lui Apollodor, dintre duhul învăluit în lumină al apostolului neamurilor și sufletul învăluit în tristețe și îndurerare al marelui rege dac.
A doua zi, de Cincizecime, pe câmpiile și dealurile Daciei înseninate, toate florile de măcieș păreau ruguri aprinse de limbile de foc ale Rusaliilor, revărsate peste grădina bătrânei Dochia, care-și îngropă ieri pe cel mai de seamă fiu al ei. Când strănepotul lui Anania din Damasc se mută definitiv în Dacia Romană și se stabili la Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa, el scrise acea vedenie de pe podul lui Apollodor din Damasc și o făcu cunoscută urmașilor săi creștini daco-romani, până în ziua de azi, iar unul, necunoscut ca și el, o reprezentă dăltuind-o în piatră, pe columna neamului.
† DANIIL
Episcop-locțiitor al Daciei Felix
