By ris
Makedonska ulica din Gudurica (lângă Vârșeț) – cu cei mai mulți locuitori meglenoromâni din Huma
Printre numeroasele comunități etnice din Banat care trăiesc de secole întregi în această parte a Europei (zonă specifică după faptul că aici s-au așezat apartenenți ai diferitor etnii), se numără și cele „ascunse”. Aceste comunități etnice au fost cercetate de un număr mic de specialiști și majoritatea locuitorilor nu știu nimic despre ele. Prin procesul de democratizare a acestei părți a continentului european au fost introduse noi standarde referitoare la păstrarea patrimoniului comunităților etnice, adoptarea regulilor juridice cu privire la protecția comunităților etnice, purtarea unui dialog intercultural în mediile multietnice. Multilingvismul a devenit ”simbolul central al Europei“ și de aceea au fost inițiate varii activități care au avut ca scop păstrarea limbilor pe cale de dispariție și promovarea comunităților etnice mai mici.
Meglenoromânii sunt o comunitate mică. Spre deosebire de aromâni (sau țințari), reprezintă un „grup etnic” relativ nou în Voivodina, colonizați după cel de-al Doilea Război Mondial. În trecut la noi meglenoromânii nu au fost cercetați de specialiști. Nu au fost publicate studii etnologice, sociologice, lingvistice, și nici alte date care ar putea servi ca punct de plecare pentru cercetările viitoare.
Acest articol despre meglenoromâni este rezultatul cercetărilor de teren ale Centrului ”In Media Res” în satele Gudurica (Comuna Vârșeț), Iabuca, Starčevo și Kačarevo (Comuna Panciova), în cadrul cărora s-au purtat convorbiri – istorie orală – cu apartenenții acestei comunități, ascunse, prin evocarea amintirilor din viața lor de după colonizare în localitățile amintite.
Despre meglenoromâni există o bibliografie exhaustivă. Studii despre meglenoromâni au scris cercetătorii G. Weigand, I. J. Vinifrit, K. Jirička, K. Noe, N. Iorga, T. Kal, P. Atanasov, Th. Capidan, M. Marioțeanu.
Meglenoromânii, care fac parte din romanitatea balcanică, vorbesc unul dintre dialectele istorice ale limbii române – dialectul meglenoromân. Ei trăiesc în regiunea Meglenului, după care au primit numele, la Salonic (Grecia), Djevdjelija, Skopje și în alte localități din Republica Macedonia și în Grecia, unde sunt o „comunitate etnică ascunsă”. În Republica Macedonia sunt numiți valahi, ca și aromânii. Comunități mai mici de meglenoromâni trăiesc și la Tașkent, Varșovia, Budapesta, Jambol… La sfârșitul secolului al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea, meglenoromânii de la sate aveau școală și biserică în limba română, garantate prin Conferința de Pace de la București din 1913. Totuși, după Conferința de Pace de la Versailles, școlile românești și bisericile din unele părți ale Macedoniei care au aparținut Serbiei și-au pierdut autonomia, astfel că în locul limbii române a fost introdusă limba sârbă. După Primul Război Mondial au fost formate statele balcanice și delimitate frontierele, astfel că multe sate populate de meglenoromâni au aparținut Greciei, iar o altă parte din ele, printre care și satul Huma,Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor, mai târziu celei de-a doua Iugoslavie. Frontiera a împărțit în două părți regiunea Meglenului, iar populația romanică a ajuns sub influența sârbă și greacă.
Dezmembrarea Iugoslaviei a condus la formarea Republicii Macedonia, astfel că după anii ‘90 ai secolului al XX-lea satele din regiunea Meglenului au devenit parte dintr-un stat nou.
În regiunea Meglenului populația romanizată s-a stabilit în 11 sate: Nanta (meglenoromâni de religie islamică), Osani, Birislav, Huma, Lugunica, Ljumnica, Kupa, Tarnarenka, Borovica, Livezi (populație mixtă, formată din aromâni și meglenoromâni) și Koinsko.
Tede Kal menționează că satul Nanta era principalul centru comercial și că până în prezent s-au păstrat următoarele sate de meglenoromâni în Grecia: Arhangelos (Osani), Skra (Ljumnica), Periklia (Birislaf), Langadia (Lungunc), Kupa (Carnareka), iar în Republica Macedonia doar satul Uma (Huma).
Meglenoromânii au venit în Banatul de Sud (în satele Gudurica, Iabuca și Kačarevo) din satul Huma, care astăzi se află în imediata apropiere a frontierei greco-macedonene.
Gustav Weigand, poposind la Huma în anul 1890, a notat următoarele: „…satul are 70 de case, dar pentru că în unele case locuiesc împreună și două-trei familii, numărul lor total poate fi și de 700 de locuitori”.
Satul Huma a fost cunoscut după preafrumoasa biserică Sf. Atanasie (Sfântul Tanas) și după icoanele pictate de cunoscuți iconografi din diferite regiuni ale Balcanilor. Satul se afla în proprietatea localnicilor, iar biserica s-a menținut din donațiile lor. Huma avea și o altă biserică închinată Fecioarei Maria (STAVINERI), în care la începutul secolului al XX-lea oficia slujba în limba română preotul Papa Atanas.
Toate satele cu meglenoromâni au avut sfinți protectori. Patronul Humei era Sf. Panteleimon, iar fiecare familie avea un sfânt protector al casei.
Situația grea din anii ’20 ai secolului al XX-lea i-au determinat pe mulți meglenoromâni să emigreze. Multe familii s-au stabilit în România, în Dobrogea, iar meglenoromânii de religie islamică din Nanta au plecat în Turcia. După izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial meglenoromânii au emigrat în alte state din Balcani, Europa și pe alte continente.
Fiind locuitori ai unui sat de graniță (în perioada 1946-1949 în Grecia s-a purtat război civil, așa că majoritatea satelor cu meglenoromâni au fost devastate în timpul conflictului), majoritatea populației meglenoromâne, și de partea greacă, și de partea iugoslavă, a emigrat în statele vecine sau în regiuni mai prospere din Iugoslavia de atunci, cum era Voivodina.
După încetarea conflictelor, o parte dintre emigranți s-au întors în satele lor din Macedonia și din Grecia. Această soartă au avut-o și locuitorii satului Huma.
Unele familii din Huma au fost colonizați la Iabuca (Jabuka, Apfeldorf, Torontalalmas), în apropiere de Panciova. Meglenoromânii au fost alungați de aici după cel de-al Doilea Război Mondial de germani. În casele și pe pământul lor s-au stabilit, în câteva valuri, 571 de familii de macedoneni venite din Kriva Palanka (Macedonia). Toate familiile de meglenoromâni provin din satul Huma. Ele au fost colonizate aici în anii 1945 și 1946. Câteva familii de meglenoromâni s-au mutat, în același an, la Kačarevo (Francfeld, Ferencfalava, Kljajićevo), Comuna Panciova, dar majoritatea au plecat la Gudurica (Kudritz), de la poalele Carpaților, în Comuna Vârșeț, stabilindu-se în casele părăsite ale germanilor.
Cercetând listele, este imposibil să aflăm dacă noii coloniști au fost meglenoromâni sau macedoneni, fiindcă toate numele de familie au sufixul macedonean „ski”.
Nici datele recensământului populației nu sunt relevante, din cauză că ”aproape toți coloniștii din sud s-au declarat macedoneni, un procent mai mic au fost înregistrați ca sârbi ori au fost trecuți la categoria „ceilalți” din cauza rubricii nedefinite de pe listele de recensământ la care puteau fi înregistrați apartenenții comunităților mai mici”. Situația politică de după război a determinat populație cum se va declara.
Despre existența meglenoromânilor în acest sat putem afla doar din convorbirile cu persoanele despre care se știe cu siguranță că aparțin acestei comunități etnice (pe baza afirmațiilor personale că sunt valahi) și datele pe care le obținem de la ei despre familiile cu care au venit împreună din Huma. Toate familiile au fost rudenii, nași și fini, vecini sau prieteni. Locuitorii care au venit din Huma se cunoșteau, după cum afirmă cei rămași în viață (în vârstă de 70 sau 80 de ani). Urmașii lor, a doua și a treia generație care s-au născut după stabilirea lor în Banat, nu știu aproape nimic despre „valahi” și originea lor ori au aflat, după cum afirmă, ”de la bunicul și bunica”, ”Îmi amintesc că am auzit undeva”, ”Nu știu cine mi-a spus asta”. Datele pe care le-am obținut de la prima generație de meglenoromâni veniți din Huma pot fi considerate relevante.
Milan Proševski (Proša), cunoscut producător de vinuri din Banatul de Sud
GUDURICA I
(Convorbire purtată în 10 iunie 2010, la Gudurica, între doi meglenoromâni: tatăl – Proše Proševski, născut în 1936 la Huma, și fiul său, Milan Proševski (care a consemnat aceste date) – născut în anul 1959, căsătorit cu Vesna, de etnie sârbă, cu care are trei copii – fiicele Neda și Milica și fiul Lazar, care poartă numele bunicului din satul Starčevo de lângă Panciova).
PROŠE PROŠEVSKI: „Locuitorii satului Huma au plecat în 1945 și 1946. Un grup mai mic a plecat la Iabuca în 1945, iar două familii la Kačarevo.
La Iabuca s-a stabilit unchiul meu Nikola (Milan Proševski: fratele cel mare al bunicului), adică tatăl lui Proša. Bunicul a avut șase frați și o soră, iar ei s-au numit: Nikola, Todor, Mihajlo, Avram (a murit în 1941, după ce a explodat o mină), Jovan și Zlata. Toți sunt copiii lui Proša și ai Katarinei.
După aceea, Proša a obținut numele de familie NIKOLA, după tatăl lui.
Numele nostru de familie a fost schimbat, așa cum s-au schimbat și țările în care am trăit.
În timpul Primului Război Balcanic, Huma a fost eliberată de turci și familia noastră a primit numele de familie NIKOLIĆ, dat de autoritățile sârbe. Mai târziu, odată cu venirea bulgarilor (toate cărțile bisericești din Huma au fost arse în acea perioadă), a fost schimbat din nou în NIKOLOV, în timp ce fiii lui Mihajlo au primit numele de familie PROŠEV, după numele bunicului Proša.
Jovan, fratele bunicului, a trăit în Sermenin, ca ginere în casă, la familia soției sale, și nu a fost colonizat. Ceilalți frați și surorile bunicului au plecat. La Gudurica au venit Mihajlo și Zlata. Sora tatălui meu, Zlata, căsătorită TOČOV, și soțul ei Tane s-au întors din Gudurica la Djevdjelija în anul 1954. La Iabuca s-au stabilit Nikola și Todorka. Todorka s-a stabilit la Djevdjelija, dar la scurt timp s-a îmbolnăvit și a murit. Nikola a rămas în sat. El a avut șase copii cu numele Proša, Tane, Jovan, Katarina, Božin și Avram. Toți s-au născut la Huma. La Iabuca a rămas doar fiul lui Nikola, Proša, născut în 1923. Mai târziu s-a mutat la Panciova, unde trăiește și astăzi. Are doi fii, Dragan și Nikola, născuți în Iabuca.
Dragan are doi fii, care acum au aproape 30 de ani. Ei se numesc Proša și Nikola. Trăiesc la Panciova.
Nikola trăiește în prezent în Statele Unite ale Americii.
Ceilalți s-au întors la Djevdjelija.
(M.P. – Milan Proševski): Cine a mai trăit la Huma? Au existat aici apartenenți ai altor popoare înainte de plecarea voastră?
„Huma a fost un sat pur valah. Satul Mojin a fost mixt, Sermenin a fost sat bulgar, la fel și Konjsko. În direcția Lacului Dojranu au fost sate mixte, iar cele mai multe sate pur valahe se aflau dincolo de frontiera grecească.
După războaiele balcanice partea mare a pământului aflat în proprietatea satului Huma a aparținut Greciei. Familia noastră a avut destul pământ și un sălaș, aflat la o depărtare de 9 kilometri, sub sat, în direcția Djevdjelia, lângă râurile Konjska și Sarandarska, din vale.
Regiunea Meglen este un podiș situat între vârfurile munților Kožuh și Zina. Aici există pășuni bune, livezi cu pomi și sol fertil favorabil producției agricole. Meglenul este cunoscut după culturile mediteraneene care reușesc foarte bine datorită condițiilor climatice. Se cultivă și multe soiuri de cereale, bumbac, orez, fructe… Versanții munților sunt acoperiți cu păduri și pășuni care au atras păstorii nomazi, în primul rând aromâni din Gramosten, Karakačani, Pomaka. La început și meglenoromânii au fost păstori, dar mai târziu s-au orientat spre alte meserii și au devenit agriculturi, meșteșugari, apiculturi, crescători de viermi de mătase, constructori, iconografi, argintari…
– va urma –
Svetlana NIKOLIN și Valentin MIC
