Convenția școlară româno-iugoslavă

Premierul iugoslav Nikola Pašić şi Tache Ionescu, ministrul de externe al României

Istorie interbelică

În urma destrămării Imperiului Austro−Ungar, după Primul război mondial, Banatul a fost împărţit în două părţi, după lungi tratative între Regatul Român şi Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor. Partea vestică şi sudică a Banatului a aparţinut noului stat al slavilor de sud, în care a trăit marea majoritate a românilor bănăţeni. Conform recensământului din 1921, populaţia română a numărat în jur de 80.000 de suflete, însă este cunoscut faptul că noii stăpâni au săvârşit nelegiuiri în privinţa numărului de minoritari încât sursele neoficiale au susţinut că în Banatul iugoslav au trăit peste 100.000 români. Oricum ar fi, românii au fost populaţie majoritară în 17 localităţi, iar în 19 localităţi au trăit cu alte naţionalităţi (sârbi, germani, unguri, slovaci etc).
Deşi în Tratatul de la Saint−Germain din 10 septembrie 1919 a fost proclamată protecţia minorităţilor naţionale, autorităţile noului regat nu au respectat prevederile din acest tratat. Cu alte cuvinte, minorităţile din Banatul iugoslav nu s−au bucurat de drepturile naţionale şi culturale avute în timpul Imperiului Habsburgic.
Limba sârbă a fost proclamată drept limbă oficială de stat, folosită în toate instituţiile de stat şi în viaţa socială şi culturală; prin urmare, folosirea limbii sârbe a fost obligatorie. În primării, în bănci şi oficiile poştale era afişată inscripţia: „Vorbeşte în limba statului”. Oare este ştiut că apartenenţii minorităţilor naţionale nu cunoşteau limba sârbă în aşa măsură ca să poată comunica cu reprezentanţii statului. Aceştia, dar mai ales jandarmeria, poliţia şi funcţionarii statului au comis abuzuri, şicanări, ba chiar şi prigoniri pe bază naţională.
În asemenea împrejurări o mulţime de intelectuali români au părăsit noul stat şi au migrat în România. După unele aprecieri, au plecat din ţară 126 de intelectuali români (jurişti, medici, ingineri, profesori, avocaţi, ziarişti, funcţionari…). Cel mai grav au fost ameninţate şcolile deoarece peste 70 de învăţători şi−au părăsit posturile definitiv.
Autorităţile au desfiinţat şcolile confesionale, întreţinute de parohiile ortodoxe în care învăţământul se desfăşura în limba română, fiind obligatorie şi limba maghiară, respectiv limba germană. Cei drept, au existat pe timpul Austro−Ungariei şi şcoli de stat în care cursurile erau în limba maghiară și care au fost subvenționate de stat. În astfel de împrejurări precare, chiar alarmante, minoritatea română a rămas izolată, disperată, fără şcoli, fără intelectuali, fără ziare şi cărţi în limba maternă. La vetre a rămas pătura ţărănească, meseriaşii, neguţătorii, dar şi câţiva învăţători originari din Banat. Numai preoţii au rămas alături de popor şi nu şi−au părăsit posturile. Toate şcolile au fost proclamate instituţii de stat, învăţătorii au devenit funcţionari de stat, fiind obligaţi să depună jurământ regelui în clipa când au primit postul. Toate obiectele de învăţământ erau predate în limba statului, afară de limba română şi religie. Dar şi acestea nu avea cine să le predea, fiindcă nu au fost învăţători care să cunoască limba română, deoarece autorităţile şcolare au numit învăţători sârbi, bulgari, dar mai cu seamă emigranţi ruşi, refugiaţi din Rusia după primul război mondial. Toţi aceştia nu posedau limba română, iar cei din Rusia nu ştiau bine nici limba sârbă.
Această stare catastrofală trebuia urgent rezolvată, însă era cu neputinţă numai cu forţele minorităţii române din Banatul iugoslav, în raport cu autorităţile existente. Evident, problema trebuia pusă la nivel interstatal. Astfel în anul 1921 a fost încheiat un acord între premierul iugoslav Nikola Pašić şi ministrul de externe al României Tache Ionescu, în care a fost evidenţiată încheierea unei convenţii şcolare în vederea reglementării situaţiei şcolare la românii din Banatul iugoslav şi a şcolilor sârbeşti din Banatul românesc.
Au fost numite câteva comisii guvernamentale care trebuiau să negocieze şi să întocmească textul viitoarei convenţii. Din păcate, lucrurile s−au tărăgănat, deoarece comisiile mixte nu au ajuns la o înţelegere satisfăcătoare. De abia în anul 1933 comisiile au fost actualizate la insistenţa şi angajamentul deplin al ministrului român de externe, Nicolae Titulescu. Comisiile s−au întâlnit la Belgrad, unde va fi încheiată înţelegerea interstatală, numită oficial Convenţia relativă la regularea şcolilor primare minoritare pe întreg cuprinsul Banatului, care are 18 articole. Convenţia a fost valabilă atât pentru românii din Banatul iugoslav, cât şi pentru sârbii şi croaţii din Banatul românesc.
Toate prevederile Convenţiei au fost stabilite pe bază de reciprocitate. Vom încerca să enumerăm prevederile mai importante ale acestei Convenţii. În text se spune că şcolile primare minoritare sârbo−croate din România şi cele române din Iugoslavia vor fi şcoli publice de stat. În şcolile române din Iugoslavia limba de predare va fi cea română, iar în şcolile primare sârbo−croate din România limba de predare va fi sârbo−croata. Din anul al III−lea al şcolii primare se va începe cu predarea limbii române, respectiv limbii sârbo−croate cu şase ore pe săptămână, iar trei ore pe săptămână se vor întrebuinţa pentru istoria şi geografia Iugoslaviei, respectiv a României.
Învăţătorii şcolilor minoritare, atât cei din Banatul român, cât şi cei din Banatul iugoslav trebuiau să fie de aceeaşi confesiune şi limbă, dar cu cetăţenie iugoslavă, respectiv română. Predarea religiei se va face în limba maternă a elevilor de către preoţi. Programa analitică a religiei va fi stabilită de ministerul instrucţiunii publice, în acord cu autorităţile bisericeşti. Guvernele vor avea grijă de a pregăti un număr de instructori calificaţi, a căror limbă să fie limba română, respectiv limba sârbo−croată, pentru predarea în şcolile primare române din Banatul iugoslav, adică pentru predarea la şcolile primare sârbo−croate din Banatul românesc. Dar până când nu vor fi ocupate toate posturile vacante cu astfel de cadre pot fi numiţi ca învăţători la şcolile române din Banatul iugoslav – supuşii iugoslavi cu şcoală normală din România şi invers. Aceşti învăţători vor da un examen complementar la obiectele naţionale în termen de trei ani, iar după un an vor da un examen practic, în urma cărora vor obţine toate drepturile.
Învăţătorii care au terminat o şcoală normal înainte de 1 noiembrie sub regimul Austro−Ungar şi care au trecut examenul la studiile naţionale, vor putea rămâne ca învăţători. Salariile învăţătorilor la şcolile primare în limba română şi a învăţătorilor cu limba de predare sârbo−croată, precum şi a profesorilor la şcoala normală din Vârşeţ şi Timişoara vor fi plătite de cele două guverne.
Pentru pregătirea viitorilor învăţători vor fi numiţi profesori la şcolile normale din Timişoara şi Vârşeţ care vor preda în limba sârbo−croată, respective română obiectele: religia, limba şi literatura sârbo−croată, respectiv limba şi literatura română, didactica, cântecul religios şi exerciţiile practice. Profesorii de la şcoala normală din Timişoara vor avea cetăţenia română, dar de naţionalitate sârbo−croată, iar la Școala Normală din Vârşeţ profesorii vor fi cetăţeni iugoslavi, dar de naţionalitate română.
În lipsa profesorilor amintiţi cele două guverne vor numi provizoriu profesori pe bază de contract, anume supuşi români pentru Banatul iugoslav şi supuşi iugoslavi pentru Banatul românesc. Elevii şcolilor normale din Timişoara şi Vârşeţ trebuie să fie supuşi iugoslavi, respectiv români care cunosc limba sârbo−croată, respectiv limba română şi să fie de aceeaşi confesiune ca şi minorităţile respective. Dacă nu se pot pregăti cadre suficiente pentru şcolile minoritare primare, atât în România cât şi în Iugoslavia, ministerele instrucţiunii publice vor angaja pentru ambele şcoli primare învăţători contractuali.
Guvernele ambelor state vor pregăti manual pentru şcolile ambelor minorităţi. Vor putea utiliza şi manuale editate în România, respectiv Iugoslavia, cu condiţia de a fi autorizate de către ministerele de instrucţie publică respective. În localităţile cu două şcoli, adică română şi iugoslavă, bugetele şi direcţiunea şcolilor vor fi deosebite şi vor avea comitete şcolare care vor stabili şi vor controla bugetele. În caz de nevoie pot fi admise şi şcoli private, dar şi şcoli confesionale la dorinţa părinţilor care vor funcţiona conform articolelor din această Convenţie şi a prevederilor legii.
În fine, articolul 16 prevede şi întemeierea grădiniţelor de copii în limba maternă dacă numărul copiilor va fi corespunzător prescripţiilor Convenţiei şi ale legii.
Convenţia a fost semnată de Alexandru N. Iakovaky, în numele guvernului român şi de B. D. Jeftić, în numele guvernului iugoslav. Textul original al Convenţiei, reprodus după originalul în versiune română a fost tipărit la tipografia „Rapid” din Timişoara.
Convenţia şcolară nu a prevăzut şi deschiderea unei secţii în limba română la Liceu, ci numai funcţionarea unei catedre de limba română la Liceul din Vârşeţ în primii patru ani, care era necesară pentru pregătirea viitorilor normalişti. Dar comisiile şcolare, iugoslavă şi română, care au alcătuit Convenţia, au căzut de acord ca să fie înfiinţate, pe bază de reciprocitate, clase cu limba de predare română în primii patru ani la Liceul din Vârşeţ şi clase cu limba de predare sârbo−croată la Liceul din Timişoara. Acest acord este notat în procesul verbal din anul 1933, alcătuit la una din şedinţele celor două comisii.
Aşa s−a ajuns la această înţelegere dintre cele două state vecine, expusă în textul Convenţiei şcolare, care este un document istoric prin care am ajuns la rezolvarea problemei arzătoare privind şcolarizarea tinerei generaţii în limba maternă.
Prof. Traian Doban