Țara Moților – țara de piatră a dacilor

“Țara Moților se află în Munții Apuseni. Pentru a ajunge în inima lor, de la nord, de la răsărit sau din orice alt punct cardinal, trebuie să străbați o sută de kilometri printre creste stâncoase. Așa se face că oamenii care trăiau acolo, cu toate că luptau numai cu furci și topoare împotriva unor armate organizate, n-au putut fi învinși niciodată în luptă dreaptă, și pentru înfrangerea lor a trebuit să se recurgă la viclenie și trădare.”

“Sărăcia din Țara Moților despre care se vorbeste atât, devine o problemă irezolvabilă prin dragostea profundă a acestor oameni pentru munții lor singuratici și stâncoși. Li s-a propus, cândva, să fie colonizați în câmpurile fertile ale Banatului și mulți s-au înscris pe liste și s-au dus bucuroși. Dar după două luni au fugit și s-au întors acasă în munți.
Întrebați au dat cu toți același răspuns, ca și cum ar fi fost învoiți: – Noi suntem învățați să trăim în umbra brazilor. Nu putem sta în câmpie că ne uscăm.

După această reprivire istorică asupra părților mai principale din trecutul cel mai îndepărtat al neamului nostru, este firesc să ne punem întrebarea: Care este originea Moților?
Moții sau Țopii sunt urmașii direcți ai Dacilor și ai coloniilor romane, aduse de împăratul Traian în urma ocupărei Daciei în anul 105 după Christos, în scopul de a o coloniza și de a putea munci și exploata cu brațele lor minele de aur din fosta țară a lui Decebal.
Numirea de Moți vine dela chica antică, moțul de păr, pe care îl purtau bărbații și care era un obiceiu dac, uzitat până în a doua jumătate a secolului trecut în țara Moților. Personal am văzut în copilăria mea, acum 50 de ani, încă destui Moți bătrâni cu părul adunat în chică, de obiceiu în partea dreaptă a capului, lângă ureche.
Dealtfel și denumirea de Țopi derivă dela cuvântul german Zopf, care pe românește însemnează chică și cum funcționarii nemți de pe vremuri, cari disprețuiau pe Moți, îi numeau Zopfiger Walach (Valach cu chică), s-a perpetuat astfel porecla de Țop.
Mai de mult Moții purtau peste tot numele de Țopi după teritoriul pe care îl locuiau – dintre Murăș și muntele Bihariei – și care se numea Terra Tzopus. În fruntea acestui teritoriu, adică ținutul Munților Apuseni ai Transilvaniei, se afla un voevod român, care numai pe la începutul veacului XV și-a pierdut neatârnarea față de regii Ungariei. Ultimul voevod amintit de istorie a fost Iacob.
Voevodul Țopilor își avea reședinta în Abrud, unde și azi se află o biserică veche din timpurile acelea, acum proprietate a papistașilor. Însăși clădirea și stilul acestei biserici dovedesc vechimea ei, căci zidurile cuprind multe pietre vechi cu figuri din timpul Romanilor, iar pictura din lăuntru cu sfinți românești și scriere slavonă confirmă că a fost pe vremuri biserică românească. Este văruita cu alb, însă sub stratul alb se pot distinge și azi cei 12 apostoli în jurul altarului, sub a căror figuri merge de jur împrejur un brâu tricolor. Cu ocazia diferitelor reparațiuni ale acestei biserici, catolicii au încercat să șteargă cu totul figurile sfinților românești, dar n-au reușit pe deaîntregul și atunci s-au mulțumit s-a spoiască din nou cu var.
Denumirea de Țopi o întâlnim și în descrierea Ardealului, făcută de împăratul bizantin Constantin Porfirogenitul (anul 912-959), care în veacul X le zicea Tzopon.
Este cu desăvârșire fals că denumirea de Țop ar fi o formă onomatopeică, slavă sau ungurească, provenită din faptul ca Moțul, neștiind să danseze, țopăe „ca un urs”, sau că acești locuitori fiind înfundați cu casele lor resfirate pe văi și în munți, sunt considerați de cei dela șes drept „grosolani” și „neciopliți”.

Tot așa de puțin fondată este și opinia d-lui profesor Ovidiu Densusianu, că Moții ar fi de origină alană, deoarece Alanii au năvălit în Ardeal prin veacul al 5-lea și n-au lăsat nici o urmă evidentă în presupușii lor continuatori de azi.
Fostul meu profesor dela liceul român din Brașov, dr. Vasile Glodariu, susținea cum că Moții ar fi de origină celtică. Reposatul profesor își întemeia această convingere pe simpla denumirea satului Albac (în care s-a născut Horia), care ar fi cuvânt celtic, căci o localitate cu o denumire identică se găsește și în Scoția, ai cărei locuitori ar fi, după unii istorici, rămășițe de ale vechilor celți.
Această teorie este împărtășită de altfel și de d. I. Guiart, distinsul profesor francez dela universitatea din Cluj, care afirmă că originea Francezilor și Românilor este una și aceiași, adică celto-galică, putând fi considerați și unii și alții drept Celți romanizați.
Învățatul și regretatul profesor Vasile Pârvan confirma și dânsul această teorie când scrie în ultima sa operă Getica că: „în momentul când Romanii luau definitiv la Dunăre rolul civilizator al Celților, supunându-I și pe aceștia, din Gallia și până la gurile Dunării, formelor de viață romane, Dacia era perfect pregătită să devie și ea romană. Romanizarea Daciei se anunțase dealtfel antropo-geografic încă dela anul 1000 înainte de Christos, când cultura villanoviană îmbrățișa și întreg masivul carpatic. Celții au mijlocit însă apoi și elementele materiale ale culturei greco-italice, iar Romanii au tras concluziile atât etnografice cât și spirituale”.

Pentru regiunea Moților par a fi surprinzătoare până la un punct numai unele aparițiuni în nomenclatura toponimică curentă de sate, ca Certege, Gârda, Poieni, Ponorel, Sohodol, Vidra etc., toate cuvinte de origină slavă. Dar din nomenclatura toponimică nu se pot trage totdeauna concluziuni definitive și indiscutabile, fiindcă denumiri de sate și văi cu cuvinte de origină slavă există pe tot întinsul ținuturilor locuite de Români, nu numai în țara Moților – și apoi nu este nimic de mirat în această privință câtă vreme se cunoaște marea influență, pe care a jucat-o, prin biserică, limba slavă veche în formarea limbei noastre. O altă explicație a acestui fenomen se poate găsi și în faptul că regii Ungariei, printre cari Geza II, prin secolul XII, au adus în munții Abrudului coloniști și din nordul Ungariei și anume din comitatul Zips (Ceho-Slovacia de azi). Descendenți ai acestora există și azi, mai ales în comuna Bucium, cu numele de familie Țipțer, Fister, Cainap, Cladnic, Seica, toți însă complect românizați de sute de ani.
Dar în afară de aceasta, cititorul nu trebue să scape din vedere că administrația romană din Dacia, pentru colonizarea ținutului aurifer și pentru intensificarea producțiunii în minele de aur din munții Abrudului, a adus și elemente barbare din diferite părți și lucrători speciali de pe malurile orientale ale Dalmației, cum dovedesc tablele cerate. Descoperite de un secol și mai bine în munții Abrudului, la Roșia Montană, și cari constitue cele mai prețioase monumente istorice și de un imens interes național pentru noi.
În sprijinul acestei teze avem următoarea serioasă afirmațiune a neobositului folclorist d. profesor Tache Papahagi, care în interesantul său studiu, intitulat „Cercetări în Munții Apuseni”, spune la pagina 42 că: „raportând această frântură etnică daco-romană, adică Moții, la întregul românism, prima și cea mai importantă constatare, pe care o putem face, este că atât psichologicește, dar mai ales din punctul de vedere al fizicului și al geografiei umane în general, Moțul reprezintă o entitate aparte, caracteristică și care nu prezintă asemănare frapantă cu nici o altă ramură românească decât numai cu Istro-Românii. Chiar din prima călătorie făcută în Munții Apuseni, tipul Moțului mi-a reamintit pe cel al Istro-Românilor, pe cari i-am vizitat în 1919. La această asemănare vine să coroboreze și laturea linguistică și anume rotacismul”.

Într-adevăr, singurele populații de origine romană cu această particularitate linguistică a rotacismului, care consistă între multe alte schimbări și reguli fonetice în înlocuirea consonantei n prin r, sunt Moții și Românii istrieni de pe coasta Dalmației, dintre Fiume și gara Sf. Peter (câteva sate dela poalele muntelui Magiore). Această particularitate linguistică se întâlnește, la Moți, numai în comunele situate pe văile Râului mare și Râului mic (sau Arieșul mare și Arieșul mic), din sus de Câmpeni.
Iată câteva strofe de cântece populare în rotacism, culese de mult regretații Teofil Frâncu și George Candrea, ambii fii aleși din sânul Moților și autorii studiului „Rotacismul la Moți și la Istrieni” și al volumului „Românii din Muntii Apuseni”.

Cire-și teme muerea,
Facă gard pelângă ea;
Facă-și gard de rude nouă,
Puie smerii în el și plouă.
De și-o teme de veciri,
Facă-și gardul și de spiri!

Bătrânit-am, bătrânit
Pe marginea sâlhelor,
Țirând calea mândrelor.
Care mândră nu virea,
Birișor mă-nbătrânea.
Dar zău care că virea,
Birișor mă-ntinerea.

Pomișor cu poame bure,
Du-te la mândra și-I spure,
Să nu se gate așa bire
Că eu ma topesc cu zile;
Ce-o iubit sufletul meu
Pâră mor îmi pare rău,
Ce-o iubit irima mea
Pâră mor nu por uita.

Această asemănare frapantă între graiul Moților și al puținilor români ce mai trăesc în Istria, dovedește că la resturile de populație daco-romană s-au adăugat în cursul vremei și elemente nord-ilirice, dinspre coasta adriatică, care vor fi venit fie în calitate de coloni, fie pentru lucrarea minelor de aur, acest prețios metal, care din timpurile cele mai vechi a zgândărit lacomia lumei.