Casele vechi românești

Mergând îngândurată pe drum, îmi arunc privirea spre o casă ce mi-a atras atenția. Am stat pe loc și am privit-o, fiind convinsă că această casă are și o poveste. Iată, zăresc un chip care mă pândea de după perdeaua de la fereastră. Am făcut cu mâna și în pragul casei a ieșit o băbuță simpatică, care m-a surprins cu ospitalitate chemându-mă în cămăruța ei. Foarte curioasă, m-a întrebat:
– De ce te uitai la mine-n obor? Cu mine ai treabă?
I-am spus că am fost surprinsă de casa ei și bătrâna începu a-mi povesti câte un petec din tinerețea ei.
Baba noastră Draga este din satul Geanova, o așezare de pe Valea Timocului din Serbia de Răsărit.
– Ei muică, eu în oboru ăsta am venit de la 16 ani, și vini războiu cu nemții și pe omu meu l-au luat în război, tri ani de zile, și eu am rămas cu socru, soacra, două cumnate, babă și dedă și omu meu a venit din ăia tri ani numai de doauă ori acasă, și mi-a fost și mie greu fără el, știi…
Aici la noi a șezut neamțu șaptie ani de zile, că la fugărit rusu. Intrau prin cășile oamenilor și le luau porcii, vitele, bucatele, le dădea la voinici să mănânce. Țân minte că ni-a luat boii noștri die le-a mânat orujia până după Dupliana, satu de lângă noi ce e deasupra de Geanova. Când să opriră ei la fântâna noastră de la poartă, sătoși, la fântână a fost o bulă, și nu știa care din ei să bea primu… da muică, așa a fost.
Î-mi povestea de parcă totul s-a întîmplat ieri. Mi-a spus că la nunta ei a fost o iarnă grea, iar atunci, în anul 1943, a fost Dunărea înghețată. Zâmbind, își amintește că atunci zăpada a fost atât de mare de ajungea până la geamuri, încât și câinii se uitau pe geam în casă. Pe o astfel de zăpadă mare, lumea a jucat, apoi unii îi cărau zestrea cu prăjinile, pe de-a dreptul, prin grădinile oamenilor, că nu se mai cunoșteau drumurile.
Și a mai spus baba Draga că după război mulți s-au dus la români dincolo și chiar au rămas acolo și s-au însurat acolo în România. Printre multe altele și-a amintit și de bătrânul dud ce stă și acum neclintit, la ea în obor.
– Când am venit în această casă, l-am găsit aici. Era mare și atunci, a fost și-o babă aici, nici dânsa n-a știut cât de bătrân a fost dudul ăsta.
Ascultând-o așa am realizat că n-am greșit atunci când m-am oprit în dreptul casei ei.
-Ehei…muică, sunt multe de povestit, numa că nu prea mai îmi aduc amintie bine, c-am îmbătrânit și-am trăit, muică, cu moșu meu și-am chinuit, și-am lucrat, până am îmbătrânit.
Am întrebat-o dacă ar fi bine ca poveștile legate de viețile lor să se păstreze, în același timp, păstrânsu-se tradiţia și obiceiurile din strămoși, îmi răspundea:
– Muică, știi ce? Dacă vă pare rău de noi, păstrați-le, dacă nu… e păcat să uitați așa de repede chinurile noastre!
Este bine că încă mai există case românești care ne amintesc că în ele trăiesc sau au trăit “bătrânii noștrii români….”