Aureola doinitorilor legendari

Tăraful ”Buliganii”, 1937

Dima este un nume de familie vechi din Banat. Vichentă Dima s-a stabilit cu familia la Srediștea Mică, la începutul secolului XIX-lea. Vestitul neam lăutăresc de la Pârneaora își trage originea din zona Aradului. Denumirea ”Buliganii” a orchestrei lăutărești este în fond porecla de familie, știut fiind că majoritatea membrilor erau din această familie, adică în total cinci.
Urmașul lui Vichente, Pătru a avut patru fii: Alexa ( cel mai mare), Ion, Gheorghe și Pătru (mezinul) și un singur nepot, pe Alexa (fiul lui Gheorghe Dima) care mai târziu s-a alăturat și el tarafului de viori ”Buliganii”.
Pătru Dima dispunea de o particularitate tehnică inimitabilă.
Înzestrat cu o muzicalitate înnăscută, știa să scoată din vioara sa o bogăție nesecată de sonorități, de nuanțe, de culori subtile si catifelate. Ultimul maestru din vestitul tăraf de viori al Buligonilor din Pârneaora, Alexa Dima a încetat din viață în anul 1978, la vârsta de 73 de ani.

Înființarea tarafului

Celebrul taraf care a dominat prin cântec de la Bega până la Dunare, a început ca o minunată poveste din bătrâni. Într-o casă de bârne din umbră de pădure seculare scârțâia o vioară singuratică. Cântând în ea așa mai mult pentru sine, unul din primii vlăstari din neamul Buligă, cu numele Vichentă. A ascultat și a îndrăgit sunetele duioase pe furiș, încă la vârsta de năzdrăvănie, feciorul său Pătru, care a început a scârțăii în fața părintelui cu rugămintea să-l asculte și să-l ajute să devină ”lăutar adevărat”.
După ce s-a căsătorit, Pătru a devenit partner al părintelui care era deja vestitorul viorist de la codru, prezentându-se laolaltă la petrecerile podgorenilor și ale stânjenarilor. Tăraful de lăutari ”Buliganii”, a fost alcatuit din următorii instrumentiști: Alexa Buligă (vioara I), Gheorghe Buligă (vioara II), Ion Buligă (contrabas), Pătru Buligă (braci), Ion Dima Borgoi (braci), Ion Roșu (contrabas) și Petru Roman (clarinet). Începând cu anul 1912, până în perioada după cel de al doilea razboi mondial (1947), i-a cunoscut o lume intreagă din cuprinsul Banatului, ascultandu-i cântând la nunți, hore în sat, botezuri, petreceri, onomastici, ”nedei” în cârciuma lui Alexa Rit și chiar la înmormântări și la diferite alte ocazii legate de viața bănățenilor.

Pe urmele lăutarilor de altădată
” Cât îi Banatul de mare,
Buligă în tot satu casă are”

Aceste versuri îi aparțin celui care a fost sufletul orchestrei lăutărești, Pătru, poreclit ”bătrânul”.
Buliganii din Srediștea Mică, adică Pârneaora, erau un taraf de lăutari seminotaliști. Aveau propriile compoziții, respectiv demnitate de artiști populari. La nunți nu cântau lăsați în genunchi în fața nuntașului turmentat. Permiteau numai agățarea câte unei bancnote în vârful arcușului și atâta tot. Pe valea Cărașului la nunțile codrenilor îi așteptau cu trăsuri noi, împodobite cu flori, cu inscripția ”Traiască Buliganii”.
În perioada postbelică, cunoscutul scriitor și poet din Voivodina, Simeon Drăguță a precizat: ”Unii din Buligoni au cântat la nunta străbunicului meu Todor Drăguță care a luat-o de nevastă pe străbunica Paraschiva din familia lui Cocârlă din Pârneaora, unii la cea a bunicului dinspre tata Iosif, iar alții la nunta mea. Ascultând viorile Buliganilor la nunți și sărbători, s-a născut poezia pe care am purtat-o și o voi purta până la sfârșitul vieții. Venirea în localitatea Mesici a Buligonilor reprezintă cea mai mare sărbătoare a tinereții mele. Dacă aveam norocul să moștenesc o avuție sau să găsesc comori ascunse ași fi făcut o minune… Fară să stau pe gând, tarafului Buliganilor din Pârneaora le-ași fi dăruit galbeni să poată cât mai mult și mai bine cânta din viori.”
În localitățile bănățene, taraful a fost îndrăgit , la nunți și la petreceri. Aici îi așteptau feciorii veseli și bătrâni cu inimi mari, îi așteptau cu ploști învelite în iederă și alte flori și cu bancnote pe care le agățau în părul arcușului.
Formația lui Buliga a avut vechime în a cânta în aceeași componență, element important pentru calitatea interpretativă. Instrumentiștii se pare că nu prea cunoșteau legile armonizării populare ,dar având un talent remarcabil, aplicau destul de bine cântatul după auz.
O caracteristică generală a vechilor lăutari bănățeni, a fost darul de a transmite creația muzicală. Astfel, Ion Dima al lui Buligă, primul lăutar înzestrat din această parte a Banatului, a cântat la vioară, iar de la el a învățat și feciorul său Pătru, iar de la Pătru feciorii lui, Gheorghe, Alexa, Ion și Pătru, iar de la tatăl său Gheorghe, Alexa, nepotul lui Pătru Dima, ultimul din tăraful și familia Dima a Buliganilor.
Tăraful Buliganilor nu au fost doar interpreți ci și creatori de cântece populare. Așa a fost cazul lui Alexa Dima, ale cărui doine, hore și axione se cântă și astăzi în Banat. Acești muzicanți uitați care nu aveau decât talentul, știau să creeze cântece, să se identifice cu neamul nostru. Cântecele cântate și unele create de ei întruchipează geniul popular în toată puritatea lui.
Taraful Buliganilor era alcătuit completamente din viori. ”Primașul” tărafului se înțelege, era Pătru Dima, iar mâna dreaptă Alexa Dima, cel mai înzestrat dintre cei patru feciori ai vătafului. Meșter bun de ticluit versuri era însuși Gheorghe Dima, feciorul cel mai mare a lui Pătru Dima. Orchestra era compusă din vioara I, vioara II și ”contrași”, care aveau rol de acompaniament diversificat, în sensul acompaniamentului pe care îl face vioara secundă ”contra”.
Buligianii cultivau în modul cel mai lucid, metodele de acompaniament al vechilor rapsozi, prezenți la târgurile și la nedeile (rugile) din Ardeal și Banat. ” Contra” este o combinație între eterofonie și o armonizare sumară a melodiei, cu caracter improvizatoric, în sensul că schimbările de acord nu se fac concomitent și pe același acord la toate instrumentele care acompaniază, iar față de melodie, armonia se modifică de mai multe ori cu oarecare întârziere, dând farmec deosebit pieselor interpretate, respectiv armonie.

O viață dedicată muzicii

Alexa Dima, ultimul Buligan

Despre tăraful de lăutari din Pârneaora s-au păstrat puține date în presa vremii, tot așa s-au păstrat foarte puține amintiri ale unor oameni din partea locului. Srediștea Mică este o așezare care nu are asemănare cu nici un alt sat din Banat. Este împărțită în două șiraguri de case cocoțate pe coasta de deal. Într-o ambianță de echilibru natural la marginea codrului secular își duceau trailul frații Buligă. Adeseori când se reîntorceau de la petreceri în revărsatul zorilor, cântau creațiile propri prin cuprinsul așezării, în drumul lor spre casă. Aceste momente deosebite, pentru localnici, au facut ca la geamurile ferestrelor să răsară felinarele în semn de admirație și respect, luminându-le calea și drumul până la marginea localității, dar în același timp ascultându-le cântecele atât de armonioase și duioase.
Cu un repertoriu bogat și variat de doine, măzărici, poșovăici, hore, axioane,de doi și invârtite, Buligănii au cutreierat sat dupa sat. Lăutarii de la Srediștea Mică au bătătorit drumurile de țară, fără nici un sprijin oficial. Plecând din satul lor de la poalele codrilor Vârșețeni, ei au străbătut lumea cu sărăcia în traistă și vioara subsoară, răspândind cântecele românești peste tot pământul. Din Pârneaora și pâna la Răchitova și Pătrovăț la poalele Semenicului (România). Pentru a ajunge la locul destinat, călătoreau pe drumuri de munte și de lunci câte 2-3 zile, pe jos sau cu trăsura. Deși nu s-au îndepărtat prea mult de satul lor și de satele vecine, au ajuns uneori pâna la satele din jurul Timișoarei si Reșiței, cântând la diferite ocazii. Descinzând din loc, și-au completat repertoriul cu noi creații din comorile tezaurului folcloric românesc. Tot ceea ce au creat și au cules ”Buliganii” din Srediștea Mică, s-a transmis de la bunic la nepot, de la tată la fiu. Elementele din muzica lor se păstrează încă și în zilele noastre. Le răspândesc, cultivă, pe cât le este cu putință soliștii vocali, inclusiv instrumentiștii din satul lor natal, din Mesici, Sălcița, Coștei, Iablanca, Mărghita și altele. Ceea ce se știe despre ei, se știe doar din tradiția orală, din puținile însemnări pierdute și uitate în unele publicații ale vremii.

Lăutarii de pe Valea Mare

La Pârneaora, în anul 1927 va fi înființată fanfara ”Privighetoarea codreanului”, care sub conducerea preotului Alexandru Vărăgian, va continua pe urmele Buliganilor și împreună cu tăraful din localitate în perioada interbelică, va deveni un simbol al etniei noastre în această parte a Banatului. Cele mai îndragite cântece, datorită cărora au devenit cunoscuti și apreciați le-au fost doinele și cântecele de joc. Din doinele specifice perioadei Buliganilor amintim: ”De-ași muri, moartea nu mi vine”, ” Pasărea și tulicu”, ”Patru boi cu lanț-n coarne”, ” Pe sub poala codrului”, ”Cântecul lui Cobu”, ”Leagănă-te codrule”, ”Tras-am Doamne cât am tras”, ”Bârligana”, ”Trandafir frumos ca norul”, ”Cântecul lui Pătru Mandu”, ”Voinicul care-i voinic”, ”Pe dealul cu frăgele”,”Doina codrului”, ”Doina cu douăsprezece șticuri”, ”La birtul de sub pădure”, care sună în felul următor:
”La birtul de sub pădure,
Bunu-i vinu că-i de mure,
Vinu-i bun, răchia-i dulce,
De la birt nu m-ași mai duce,
Vinu-i bun și oca-i mare,
Birtășâța bărbat n-are.
Eu cerui un pahar de vin,
Ea-mi dădu pocalul plin.
Eu scot banii să-i plătesc,
Ea mă-ntreabă ce gândesc.
Eu gândesc mândruțo bine,
Să nu fiu banii-mi punguță,
Și vino să-ți dau guriță.”
Melodiile cele mai numeroase și variate însă, cântate de taraful ”Buliganii”, sunt cele instrumentale, jocurile: ”Hora”, ”Argeliană”, ”Pră loc”, ”Măzarica”, ”Bârligana”, ”Rața”, ”Zbătuta”,” De doi”, Hora fetei”, ”Brâul”, ”Sârba”, ”Poșovaica”, ”Cârligu”, ”Hora Boierească”, ”Hora Țâgăniască”, ”Duda”, ”Țan-dăra”, ”Opinca”, ”Ardeleana de patru”, ”Brâul codrului” etc.
Un bogat repertoriu l-au re-prezentat melodiile dedicate mi-resei, ritualul nunții, când pleacă nunta, despărțirea miresei de părinți, de frați, de surori și de prieteni, când se arată darurile de nuntă, când se joacă mireasa pe bani, când se varsă zorile…
O altă trăsătură a tarafului o constituia ținuta vestimentală și eleganța membrilor. Fiecare membru purta costum negru, cămașa albă cu flori, nasturi galbeni și papion.
Tăraful lăutăresc ”Buliganii” au prezentat un nume de rezonanță în rândul muzicenilor amatori. În perioada postbelică, mu-zicenii din Banat, conducători de orchestre și fanfare, s-au inspirat și au preluat multe elemente din muzica practicată de acest vestit tăraf bănățean.
Acești virtuozi ai cântecului popular pe lângă calitățiile deosebite de interpreți au fost și superbi dansatori, lucru care l-au demonstrat duminica, la horă în sat sau în alte împrejurări. În perioada interbelică, deși sau îndeletnicit doar cu muzica, se cuvine amintit faptul că la Pârneaora, ei au fost printre primii viticultori. Așa fiecare membru al orchestrei lăutărești dispunea de câte un hectar și jumătate de vie, în total aveau în posesie șapte hectare. Spre finalul carierei, lăutarii au cântat în cârciuma lui Guzzdi și a lui Slavcu din Pârneora. Românii din Srediștea Mică le-au mai spus Buliganilor si ”Gherganii”.
Muzica acestor creatori de frumos are o remarcabilă valoare muzicală istorică. Pentru românii bănățeni, Buliganii au reprezentat o perioadă îndelungată un simbol și un model care nu trebuie uitat nici în zilele noastre. Tăraful lăutăresc a cântat la cele mai vestite nunți în Banat, botezuri, rugi, petreceri, serbări, aniversări, înmormântări, chiar și la sfințirea clopotelor lăcașelor de cult au concertat.
Taraful Buliganilor (1912-1947) a creat o adevărată aureolă de legendă, prin activitate, talent improvizator,respectiv creator de cântece populare într-un autentic și original stil popular.
În perioada postbelică doinele și creațile originale ale tarafului au fost răspândite de pădurarul Gheorghe Iordan din Mesici, rapsodul Ion Jarcu din Pârneaora, Nicolae Petroane Tulă din Mesici, Ioan Micșa Cișcu din Mesici, Pau Dima din Pârneaora, Coriolan Păun originar din Voivodinț, fost solist la Radio Televiziunea Novi Sad, care avea în repertoriu unele din doinele, de doiuri și axionele Buliganilor și mulți alții.
Dr. Dorinel Stan