Remember – Cornel Mata (12 septembrie 1940 – 29 mai 2012)

Ultimul interviu cu
poetul și publicistul Cornel Mata din Vârșeț

Gazetar, poet, profesor, traducător, actor, redactor al câtorva publicații periodice, alcătuitor al vreo 10 manuale școlare, semnatar  al unei monografii, profesionist în domeniul culturii și artei, Cornel Mata și-a dedicat viața literaturii, amatorismului și propășirii culturii minorității  române din Voivodina.  Îl rugăm  să ni se destăinuie.

– Copil de oameni cu sapă și seceră, am crescut  pe valea râului  Caraș,în Voivodinț. Păzind mieii, citeam “Basmele românilor” de Ispirescu. Evident că și povestirile lui Creangă, dar și alte cărți citite la școala primară, mi-au îndreptat  gândurile spre mireasma literaturii române. Citeam cu mare plăcere și puținele articole păstrate ale unchiului meu Corneliu Mata, un om de talent și un distins intelectual între cele două războaie. Desigur și publicațiile Casei de presă Liberatea. Am continuat apoi Liceul Mixt Român la Vârșeț.
– Ce V-a îndemnat să scrieți și să publicați atâtea articole în „Libertatea” și în alte ziare și reviste?
–  Tocmai profesorii  mei de la Liceul Român vârșețean. Îmi amintsc cu aleasă prețuire de doamna  Sofia Buza, profesoara noastră de limba română și diriginta mea în clasele I – IV de liceu (actualmente  clasele a V-a – a VIII-a de școală generală) care stăruia cu pasiune, dar fără exigență, să ne învețe bine mai ales ortografia limbii române.
Continuând cursurile la Liceul Român din Vârșeț, am îndrăgit limba română mai ales grație profesorului și scriitorului, ulterior colegului de breaslă la Libertatea, Ion Bălan. Fiind elev în clasa a III-a de liceu, la vârsta de ceva mai puțin de 17 ani, mi s-a publicat, datorită vecinului meu, regretatului Micu Mândruț,  primul articol în “Libertatea”. A fost un debutul modest, dar care m-a bucurat și mi-a insuflat iubirea față de gazetărie. Poate că din acest motiv am studiat limbile română și sârbă, avându-i profesori pe cei doi oameni de condei: dr. Radu Flora și Elena – Nina Petrovici, ambii trecuți în nemurire.
– V-ați bucurat, după aceea, de o bogată activitate de publicist și traducător, nu-i așa?
– Da, desigur. Ca student nu prea aveam timp să scriu, deși în decursul verii mai trimiteam la Libertatea informații, la pagina sportivă.  În schimb,  în calitate de profesor la Coștei, unde am funcționat 11 ani,  mi- au fost publicate în gazeta nostră zeci, poate și sute, de articole mai ales la rubricile cultură și sport. Am colaborat atunci și la Bucuria copiilor, apoi la cotidianul Dnevnik din Novi Sad, la Misao (Gândul) și, sporadic, la Politika din Belgrad, cu traduceri din literatura română – la pagina pentru copii. Și atunci, dar și mai târziu, mai scriam și artiucole care au fost publicate în gazetele locale din comuna Vârșeț. În anul 1975, la vârsta de 35 de ani, am fost numit, în baza concursului, la postul de redactor șef și responsabil al revistei Bucuria copiilor. L-am înlocuit pe Mihai Condali care, din pricina bolii, s-a retras de la acest post. Atunci mi-am dat seama că gazetăria este o meserie teribil de grea și că au avut dreptate cei care propuneau ca ziariștii să primească – ca și minerii, polișiștii, militarii …- “stagiu beneficiat”. Din păcate, propunerea nu a fost acceptată! La Bucuria am avut mare noroc că Mihăiță Condali, în loc să se supere că i-am “luat” locul, încă mai  putea să mă ajute.
Doar trei ani am fost redactor al Bucuriei. Anume, lucuiam încă la Coștei și făceam naveta la Panciova. Un efort nemaipomenit. Dar, dat fiind faptul că în acelaș timp îndeplimeam onorific și funcția de vicepreședinte al comunei Vârșeț, mi s-a propus, iar eu am acceptat să îndeplinesc profesional funcția de secretar al Comunității de Cultură comunală – un post identiic cu cel al președintelui Consiliului Județean pentru Cultură în România. Am acceptat,  cu condiția ca după ce îmi expiră mandatul să mă reîntorc la  Libertatea. Am îndeplinit  această funcție două mandate, deci 8 ani (1978 – 1986), pentru ca în luna mai 1986 să revin la ziar în calitate de redactor de rubrică. Înfiintându-se pe atunci subredacția din Vârșeț a ziarului,  am petrecut aci încă ceva mai bine de 15 ani, până în octombrie 2001, când am trecut la pensie.
Pensionarea nu a însemnat pentru mine și abandonarea ziaristicii. Colaboram la toate publicațiile Libertății, îndeplineam funcțiile de redactor șef al Cuvântului românesc, al ziarelor locale Satul Voievodului, Opinca, Vârșăciorul și altele. Deci o perioadă de peste 5 decenii, cu mici întreruperii, petrecută cu condeiul în mână. Concomitent am  publicat și cărțile și manualele amintite.
– Credeți că ziristica în limba română în Serbia are viitor?
– Sunt pe deplin sigur că va persista cel puțin până în anul 2060 când, după prevederile unora, vom dispare ca minoritate națională în Serbia. Cauzele sunt multiple și le știm cu toții: migrațiunile, căsătoriile mixte, natalitatea…. După părerea mea, patru sunt supapele de salvare și anume: cadre didactice bine pregătite și cunoscătoare la perfecție a limbii române, o activitate acerbă a Consiliului Național în direcția păstrării conștiinței de neam, ajutor permanent primit de la Țara Mamă și, nu în ultimul rând, unirea în cuget și simțiri cu cei care doresc să rămână români în sudul Dunării.
– În final, un gând referitor la jubileul de 65 de ani.
– În primul rând felicitări sincere tuturor acelora care, ca și mine, dar și mai înainte, au trecut prin fazele “de pionierat și adolescență” a publicaților, la început mai șchiopătânde, iar apoi bune și chiar foarte bune. Cititorilor urez multă sănătate și virtute. S-auzim de bine.
– Vă mulțumesc.
Mariana Stratulat

%d blogeri au apreciat: