Neamul Buligă – doinitori legendari

buligonii-1

 

Vichentă Buligă s−a stabilit cu familia sa la Srediștea Mică, la începutul secolului XIX−lea. Vestitul neam lăutăresc de la Pârneaora își trage originea din Arad. Denumirea „Buligonii” a orchestrei lăutărești este în fond numele de familie, știut fiind că majoritatea membrilor erau din această familie, adică în total cinci. Urmașul lui Vichente, Petru a avut patru fii: Alexa (cel mai mare) Ion, Gheorghe și Petru (mezinul), și un singur nepot pe Alexa (fiu lui Gheorghe Buligă) care, mai târziu s−a alăturat și el tarafului de viori ”Buligonii”.

 

ÎNFIINȚAREA TARAFULUI
Celebrul taraf care a dominat prin cântec de la Bega până la Dunăre, a început ca o minunată poveste din bătrâni. Într−o casă de bârne din umbră de pădure seculară a scârțâit o vioară singuratică. Cântând în ea, așa mai mult pentru sine, unul din primii vlăstari din neamul lui Buligă, cu numele Vichentă. A ascultat și a îndrăgit sunetele duioase pe furiș, încă la vârsta de năzdrăvănie, feciorul său Pătru, care a început a scârțăii în fața părintelui cu rugămintea să−l asculte și să−l ajute să devină „lăutar adevărat”.
După ce s−a căsătorit, Pătru a devenit partener al părintelui care era deja vestitorul viorist de la codru, prezentându−se laolaltă la petrecerile podgorenilor și ale stânjenarilor. Taraful de lăutari „Buligonii”, a fost alcătuit din următorii instrumentiști: Alexa Buligă (vioara I), Gheorghe Buligă (vioara II), Ion Buligă (contrabas), Pătru Buligă (braci), Ion Dima−Borgoi (braci), Ion Roșu (contrabas) și Petru Roman (clarinet).

 

 

„CÂT−I BANATUL DE MARE, BULIGĂ ÎN TOT SATUL CASĂ ARE”
Aceste versuri îi aparțin celui care a fost sufletul orchestrei lăutărești, Pătru, poreclit „bătrânu”. În localitățile bănățene, taraful a fost foarte îndrăgostit, la nunți și la petreceri. Aici îi așteptău feciorii
veseli și bătrâni cu inimi mari, îi așteptau cu ploști învelite în iederă și alte flori și cu bancnote pe care le
acățau în părul arcușului. Formația lui Buligă a avut vechime în a cânta în aceeași componență, element important pentru calitatea interpretativă. Instrumentiștii se pare că nu prea cunoșteau legile armonizării populare, dar având un talent remarcabil, aplicau destul de bine cântatul după auz.

buligonii-2

Cu un repertoriu bogat și variat de doine, măzărici, poșovăici, hore, axioane, de doi și învârtite, Buliganii au cutreierat sat după sat. Din Pârneaura și până la Răchitova și Pătrovăț la Poalele Semenicului (România). Pentru a ajunge la locul destinat, călătoreau pe drumuri de munte și de lunci câte 2−3 zile, pe jos sau cu trăsura. Deschizând din loc, și−au completat repertoriul cu noi creații din comorile tezaurului folcloric românesc. Tot ceea ce au creat și au cules „Buliganii” din Srediștea Mică, s−a transmis de la bunic la nepot, de la tată la fiu. Elementele din muzica lor se păstrează încă și în zilele noastre. Le răspândesc, cultivă, pe cât le este cu putință soliștii vocali, inclusiv instrumentiștii din satul lor natal, din Mesici, Sălcița, Coștei, Iablanca, Mărghita și altele.
La Pârneaura, în anul 1927 va fi înființată fanfara „Privighetoarea Codreanului”, care sub conducerea preotului Alexandru Vărăgian, va continuă pe urmele Buligonilor, și împreună cu taraful din localitate în perioada interbelică, va devin un simbol al etniei noastre în acestă parte a Banatului. Cele mai îndrăgite cântece, datorită cărora au devenit cunoscuți și apreciați le−au fost doinele și cântecele de joc. Din doinele specifice perioadei Buligonilor amintim “De−ași muri moartea nu−mi vine”, „Pe sub poala codrului”, „Pe dealul cu fragele”, „Doina codrului” “Doina cu douăsprezece șticuri” și altele, care de care mai frumoase. Așa, Axionu lui Buligă se cântă și azi în Banat.
Un bogat repertoriu l−a reprezentat melodiile dedicate miresei, ritualului nunții, când pleacă nunta, despărțirea miresei de părinți, de frați, de surori și de prieteni, când se arată darurile de nuntă, când se joacă mireasa pe bani, când se varsă zorile….
0 altă trăsătură a tarafului o constituia ținuta vestimentală și elegantă a acestora. Fiecare membru purta pantaloni negri la cămașă albă cu flori, nasturi galbeni și papion. Taraful lăutăresc „Buligonii” au reprezentat un nume de rezonanță în rândul muzicienilor amatori. În perioada postbelică, muzicieni din Banat, conducători de orchestră și
fanfare, s−au inspirat și−au preluat multe elemente din muzica practicată de acest vestit taraf bănățean. Acești virtuozi ai cântecului popular pe lângă calitățile deosebite de interpreți au fost și superbi dansatori, lucru care l−au demonstrat duminica, la horă în sat sau în alte înprejurări. În perioada interbelică, deși sau îndeletnicit doar cu muzica, se cuvine amintit faptul că la Pârneaura, ei au fost printre primii viticultori. Așa, fiecare membru al orchestrei lăutărești dispunea de câte un hectar și jumătate de viță de vie, în total șapte hectare.
Spre finalul carierei, lăutarii au cântat în cârciuma lui Slavcu din Pârneaura. Români din Srediștea Mică le−au mai spus „Buligonilor și Ghergonii”. Muzica acestor creatori de frumos are o remarcabilă valoare muzical−istorică. Pentru românii bănățeni, Buligonii au reprezentat o perioadă îndelungată un simbol și un model care nu trebuie uitat nici în zilele noastre. Taraful lăutăresc a cântat la cele mai vestite nunți în Banat, botezuri, rugi, petreceri, serbări, aniversări, înmormântări, chiar și la sfințirea clopotelor bisericilor au concentrat.

 

 

ULTIMUL BULIGAN
Nu se știe cu precizie anul când să înființat și a început activitatea muzicală, taraful lăutăresc al Buliganilor. În schimb, se știe cu exactitate când au încetat sa activeze. În anul 1945. Unicul nepot din vestitul neam de lăutari de la codru, fiul lui Gheorghe Buliga a fost Alexa Dima care un timp a cântat împreună cu bunicul sau, tatăl, și unchiul lui. Dânsul cunoștea gusturile unui număr mare de oameni, le−a cântat din vioară și din flaut, încă de la vârsta de 13 ani.
buligonii-3După moartea bunicului, a tatălui și a unchilor trăind la Pârneaura a încercat să reânvie faima de altădată a celebrului taraf dar n−a reușit. În deceniul cinci al secolului al XX−lea, se stabilește la Vârșeț unde își petrecea anii bătrâneții. Alexa a fost membru fondator al orchestrei S.C. ”Petru Albu” din Vârșeț, azi „Luceafărul”. El, a fost și activat printre primii membrii ai formației orchestrale din perioada ei de aur (1961−1975) împreună cu Gheorghe Velici, Ion Matei, Nicolae Vinu, Ionel Turcoane, și alții.
Într−un ultim interviu, ultimul Buligan printre altele a subliniat: „N−am reușit la Pârneaura să reânoiez faima de altădată a orchestrei. Am să mor cu durerea în inimă că dorința nu mi−a putut fi îndeplinită. N−am reușit, dar n−am aruncat vioara în mirosul de igrasie al dulapului. Nu, căci fără ea aș simți o durere în suflet și inimă. Mi−am găsit un loc să cânt alături de oamenii care și−au câștigat cunoștințele muzicale în școli, și mă simt negrăit de bine în mijlocul lor… Totuși, vioara este viața mea!”
Prof. Natalia Stan

%d blogeri au apreciat: