Maramorac – file de istorie

maramorac-1

 

Pentru prima dată, satul Maramorac este menţionat în anul 1358, sub denumirea de Berches, aparţinând comitatului Caraş. Se menţionează şi în catastiful patriarhiei din Peci în anul 1660, când călugării au organitat colecte în părţile acestea ale Banatului.
Localitatea este amintită şi în anul 1717, având 12 case. Un an mai târziu este înregistrat ca loc pustiu. Pe harta lui Mersy din 1723 se menţionează ca populat. În perioada 1770 – 1773, din ordinul Mariei Terezia, locul este cedat grănicerilor. Aşezarea mai nouă datează din perioada 1810 – 1820. Cele mai multe familii au venit din localităţile Dejan, Fizeş şi Bocşa. Istoricul Bovorsky susţine că aceste familii s-au colonizat în anul 1805. Din registrele stării civile reiese că familiile din Dejan au venit în anul 1819 – în total 110 familii de români. La Maramorac s-au stabilit şi familii germane din Provincia Hesse şi din Bacika (826 familii). Între anii 1812-1819, au venit 112 familii de sârbii. Cu timpul, numărul nemţilor în sat a fost cu mult mai mare decât al românilor şi sârbilor împreună. După recensământul din 1827, la Maramorac au fost 2517 suflete ortodoxe (români şi sârbi), 8 catolici şi 305 evanghelişti.

maramorac-2

După datele notate de către parohul Simeon Popoviciu în 1887, Maramoracul avea 1141 locuitori de naţionalitate română, iar numărul caselor româneşti era 164. Numărul locuitorilor creşte până în anul 1931, având numărul de 5192 locuitori. În anul 1948 numărul locuitorilor, după venirea coloniştilor din Sandžak şi după plecarea nemţilor, era 4939. Anul 1961 înregistrează numărul de 5134 locuitori iar mai târziu, acest număr s-a micşorat datorită tendinţelor de trai la oraş. Anul 2002 înregistrează 3380 locuitori şi 1292 gospodării în Maramorac.

 
Aspecte ale vieţii duhovniceşti

 
După sosirea sârbilor pe aceste meleaguri, în anul 1814 s-a început construcţia unei biserici mici, bătută de pământ, mai precis, a unei capele construită pe locul şcolii vechi sârbeşti. În această biserică s-a ţinut slujba duhovnicească din anul 1816 până în anul 1860, după cum a fost scris pe poarta bisericii. În anul 1859, pe timpul patriarhului Josif Rajačić, în sat a fost terminată noua biserică ridicată de sârbi şi români împreună. Biserica este declejată cu hramul Sf. Sava. Românii au fost în comunitate bisericească cu sârbii până în anul 1873, când s-au despărţit. Sârbii au plătit 12.000 forinţi, în decurs de zece ani, după înţelegerea din 25 septembrie 1872.

maramorac-3

Românii au mai primit şi 34 jugăre de pământ şi 100 forinţi datorie. La despărţire, românii au cumpărat casa arhierească cu numărul 1 şi acolo s-au ţinut slujbele duhovniceşti până în anul 1902. În acelaşi an românii au terminat biserica cu hramul „Pogorârea Duhului Sfânt”. Lângă biserică au clădit o casă pentru necesităţile preotului, în cadrul căreia s-a făcut o sală mare pentru şedinţe. Românii au mai primit la despărţire edificiul numărul 25 pentru nevoile şcolii. Biserica nouă a fost terminată în anul 1804, când s-a pus şi gardul de fier în jurul ei. Astfel, românii din Maramorac au primit un locaş minunat, clădit cu mijloace proprii.

 
Activitatea culturală a românilor

 
În urma despărţirii arhiereşti, primul preot al românilor a fost Nicolae Popoviciu, care, pe lângă obligaţiile sale de preot, se ocupa şi de viaţa culturală a satului. Preotul Nicolae înfiinţează prima bibliotecă românească în sat. Împreună cu primul învăţător din Maramorac, Adam Bojin, preotul Nicolae înfiinţează şi primul cor bărbătesc care cânta numai la liturghie şi înmormântări. În anul 1888 preotul Nicolae Popoviciu a plecat din sat iar în locul lui a venit Simeon Popoviciu. Lui şi învăţătorului A.Bojin le revin multe merite pentru efortul depus în organizarea activităţilor culturale din sat. Sub supravegherea lor se clădeşte biserica română, apoi se înfiinţează un nou cor bărbătesc, care avea 44 de membri şi cânta pe 4 voci. Lui Nicolae Şofariu îi revin laude pentru reînnoirea şi continuarea dezvoltării vieţii culturale în sat. Învăţătorul Savu Nicolaevici trebuie amintit în legătură cu manualele şcolare în limba română şi cu primul abecedar românesc din Banatul iugoslav. El a luptat pentru limba literară a românilor. Unul dintre cei mai activi oameni din sat a fost învăţătorul Nicolae Bocşan. A fost primul învăţător român născut la Maramorac. Din moment ce s-a angajat la şcoala din sat, se încadrează în rândul societăţii culturale, reînfiinţează corul, echipa de folclor şi pentru prima dată, înfiinţează o secţie de teatru. Trebuie amintit că această secţie de teatru pe timpul lui a devenit cea mai cunoscută din Banat. Învăţătorul Văcărescu a reînnoit biblioteca şcolii cu cărţi aduse de el din Vârşeţ şi România. Câţiva ani a fost şi dirijorul corului Societăţii culturale. Învăţătorii Bocşan şi Văcărescu au făcut eforturi pentru a înfiinţa orchestră românească. Primii lăutari ai orchestrei au fost Alexandru (Şandor) Barbu, Ioţa Barbu – Fiţu şi Nistor (Toniţă) Barbu. După război în sat vine învăţătorul Sever Bunda. Împreună cu înv. N.Bocşan formează orchestra care la şedinţa anuală ţinută în iarna anului 1945 primeşte numele de „Romanţa”. În scurt timp, sub conducerea lui Sever Bunda, „Romanţa” devine cea mai bună orchestră din Banat. În anul 1948, Bocşan şi Bunda pleacă la Vârşeţ şi înfiinţează „Teatrul Popular Românesc”. Mai târziu dirijor al corului şi al orchestrei devine Aurel Mândruţ. În anul 1956, corul din Maramorac se plasează pe locul I la întrecerile din Panciova. În anul 1958 se sting activităţile culturale şi secţiile societăţii.
Lucia NĂOD
Fragmente preluate din Periodicul B.O.R. din Maramorac

%d blogeri au apreciat: