Autobiografia stegarului Trăilă Spăriosu

stegarului
Sursa- wikimedia.org

Personalitatea stegarului Trăilă Spăriosu, erou al grănicerilor bănăţeni din secolul al XIX-lea, care a fost şi primul oficiant poştal la Uzdin, este cunoscută în satul natal, dar şi în localităţile din zonă, în special pe baza tradiţiei orale care circulă deja de mai bine de un secol, lipsindu-ne mărturiile scrise despre viaţa şi activitatea acestuia.

Încă la sfârșitul secolului al XIX-lea, pe când fostul militar era încă în viață, fapta sa era cunoscută printre locuitorii Uzdinului ca una deosebită, dar oamenii deja nu mai aveau informația în care război a participat acesta. În schița autobiografică „Capul babei”, sciitorul Alexandru Țințariu (originar din Petrovasâla) referindu-se la anii copilăriei petrecuți la bunicii din partea mamei din Uzdin, amintește și numele lui „moș Trăilă” despre care afirmă următoarele: „Moş Trăilă, care a luat parte la un război şi a scăpat steagul regimentului, înfăşurând pânza aceea în jurul corpului său, era prieten bun cu taica-moşu (care dealtfel era preot la Uzdin – MM)”. Este evident, deci, că bătrânul Trăilă a reprezentat un nume respectat de consătenii săi, ceea ce amintește și cronicarul satului Vasile Spăriosu-Grofu, un autodidact care a alcătuit prima monografie a acestei localități, bazată în special pe izvoare orale. În legătură cu stegarul Trăilă Spăriosu, acesta susține că evenimentul cu steagul regimentului ar fi avut loc în timpul războiului austro-prusian din 1866, afirmând: „În acest război satul Uzdin a dat un stegar, pe Trăilă Spăriosu, soldat în armata austriacă”. Prin urmare, pe la jumătatea secolului al XX-lea, când a fost alcătuită această monografie, în tradiția orală a satului Uzdin deja a apărut confuzie în ceea ce privește perioada și războiul în care s-a evidențiat grănicerul nostru.
Iată însă că un articol publicat în gazeta Tribuna poporului din Arad, de la începutul anului 1898, ne ajută să cunoaştem mult mai bine împrejurările în care acest personaj deosebit de interesant al istoriei bănăţene a intrat în legendă, salvând onoarea Regimentului Germano-Bănăţean nr. 12 cu sediul la Panciova, în războiul pe care Austria l-a purtat împotriva italienilor în anul revoluţionar 1848. Şi dacă până în prezent nu se ştia precis în ce război şi în care bătălie s-a remarcat stegarul Trăilă Spăriosu din Uzdin, articolul amintit, care reprezintă de fapt o schiţă autobiografică a acestuia, alcătuită la solicitarea istoricului şi ofiţerului vienez Adolf Ascher, ne arată clar că bănățenii, printre care şi stegarul Spăriosu, au participat în bătălia de la Somma Campagna, care s-a desfăşurat în cadrul operaţiunii militare de la Kustoza, terminată prin victoria armatei austiece împotriva italienilor, condusă de mareşalul Radetzky, la 25 iulie 1848. Prezentăm în continuare integral schiţa autobiografică a stegarului Trăilă Spăriosu din Uzdin.

stegarului
Stegarul Trăilă Spăriosu

Mântuirea unui steag

Onorată redacţiune!
Un sublocotenent vienez, cu numele Adolf Ascher, voeşte din incidentul jubileului de 50 de ani de domnie a Majestăţii Sale să scrie o carte în care să arate cu numele pe cei bravi militari care în urma vreunei vitejii pe câmpul de bătae au fost decoraţi. Numitul domn poate că prin archivele militare de acolo a aflat că între astfel de eroi e şi domnul Trăilă Spăriosu, magistru poştal în retragere, de aici. S-a adresat dar’ şi către domnul Trăilă Spăriosu cu rugarea să-i descrie timpul şi cauza decorării, precum şi unele schiţe biografice. Domnul Trăilă Spăriosu având în vedere că prin descrierea şi publicarea luptei, în urma căreia a fost decorat, va face un serviciu neamului său românesc, prin care încă se poate conchide că „românu-i născut soldat”, n-au stat deci la îndoială ci îndată punându-se pe lucru şi aducându-şi toate datele şi notiţele, a trimis respectivului domn următoarele.
„Sunt născut în anul 1821 în comuna Uzdin (de presinte Ozora) din fosta graniţă militară. Părinţii mei au fost plugari, cari după absolvarea şcoalei româneşti m-au trimis şi la şcoala germană, deoarece cunoştinţa limbii germane pe atunci era de neapărată lipsă şi trebuinţă. În anul 1838 am fost asendat şi înrolat în miliţie, la regimentul banato-german nr. 12 cu sediul la Panciova. În anul 1848 cu batalionul al II-lea al aceluiaşi regiment am mers în Italia, unde ajungând am luat parte la mai multe bătălii. În 24 iulie 1848 în bătălia de la Somma Campagna, însă batalionul nostru (II) deveni prisonier cu 12 ofiţeri şi 576 feciori. Între aceştia eram şi eu ca stegar (Fahnenfuhrer). În prinsoare, îndată ce am observat pericolul pentru steag şi ca acesta să nu apuce în mâinile inamicului, iute am tăiat steagul de la prăjină, aceasta am aruncat-o preste zid, iar pajura din vârful prăjinei am dat-o adjutantului regimentului de la batalionul nr. II. Steagul (pânza) însă dezbrăcându-mă l-am înfăşurat în jurul corpului meu, apoi îmbrăcându-mă din nou, l-am purtat astfel două zile şi două nopţi, până când în a treia noapte dându-mi-se ocasiune şi având timp, am luat steagul din jurul corpului meu şi l-am vârât în traista-mi de piele, între scândurile acesteia. Astfel am purtat eu steagul în spate mai multe săptămâni. După ce am fost eliberaţi din prinsoare, venind noi la regimentul nostru, eu am scos steagul din traista-mi de piele şi desfăşurându-l cu el în mână am ajuns la regiment în Bergamo. Cu ocasiunea trecerii prin Milano, unde era cuartirul general al mareşalului Radetzky, adjutantul acestuia văzându-mă cu steagul în mână înştiinţa Excelenţei Sale că steagul batalionului al II-lea n-au perit şi n-au căzut în mâinile inamicului, ci stegariul scăpând din prinsoare l-au readus şi că voeşte să se presinte Excelenţei sale. Atunci mareşalul plin de bucurie că steagul a fost mântuit exclamă: bravo! e oare posibil? aşadară steagul nu s-au perdut? Las’ să între viteazul stegariu”. După aceea am întrat la dânsul cu steagul învăluit într-o năframă albă. Mareşalul se apropie de mine, şi bătându-mă cu mâna pe umăre m-a întrebat: Fătul meu, şti tu nemţeşte?” I-am răspuns: „Da, Excelenţă!””Aşadară enarează-m ce şi cum ai făcut de n-au căzut steagul în mâinile inamicului?” I-am răspuns cu de-amănuntul toate ce şi cum am scăpat steagul ca să nu cadă în mâinile inamicului. La răspunsul meu Excelenţa sa din nou m-a bătut pe spate şi m-a lăudat. După aceea se întoarse către adjutantul său şi zise: Du-te şi adă pentru acest viteaz şi fidel soldat care şi-a expus viaţa pentru Patrie şi împărat o medalie de aur. Adjutantul se duse, veni însă îndată şi înştiinţă, că medalii de aur nu mai sunt, ci numai de argint. Mareşalul însă la aceasta îi reflectă: „Acest viteaz soldat nu merită de argint, ci de aur şi dacă acum nu mai sunt de aceste, atunci du-te cu el sus ca cel puţin să primească acum ceva drept present pentru bravura sa, iar meritata medalie de aur desigur o va primi în scurt timp”.
Adjutantul merse cu mine în etagiul prim unde se aflau mai mulţi generali adunaţi cărora le înştiinţă că au venit ca la porunca Excelenţei sale să-mi dee ceva drept present: generalii însă îl întrebară că pentru ce să-mi dea ceva drept present? Adjutantul le răspunse. Pentru că el în prinsoare fiind n-a predat ci a readus steagul batalionului său. La auzul acestei veste apropiindu-se toţi generalii de mine şi făcând un cerc în giurul meu mă întrebară: ce şi cum am făcut încât n-am predat steagul în mâinile inamicului? Eu le-am răspuns toate cu de-amănuntul, iar cel mai bătrân general zise celorlalţi: „Da, domnilor, astfel de casuri obvin foarte rar”, după aceea mi-au numărat şi dat drept present şase galbeni imperiali.
Din Milano apoi cu steagu în mână m-am dus în regiment, care staţionă în Bergamo. Colonelul regimentului avisat fiind despre sosirea noastră şi văzându-mă cu stagul în mână, plin de bucurie, îndată au dispus ca steagul să fie din nou prevăzut cu o prăjină nouă, ceea ce sub îngrigirea mea s-a şi întâmplat, iar când aceasta fu gata după obicei am bătut cuile. Ajungând şi la mine rândul le-am bătut, rostind următoarele cuvinte: „În numele Maiestăţii Sale împăratul nostru, a patriei şi a mareşalului Radetzky”. La aceste cuvinte ale mele adjutantul batalionului II, căruia în prinsoare i-am predat pajura spre păstrare îmi reflectă: „Da, da pentru că mareşalul ţi-a dat medalia de aur; dacă d-ta n-ai fi mântuit şi readus steagul, atunci eu îndată te-aş fi împuşcat”. Auzind eu aceste maliţioase cuvinte, i-a răspuns: „Bine, bine, eu steagul l-am mântuit şi readus, dar d-ta n-ai readus pajura ce ţi-am dat-o în prinsoare spre păstrare căci ai pierdut-o, sau ai lăpădat-o”. În urma acestui meritat răspuns amuţi maliţiosul şi jalusul adjutant. De aci înainte însă oficerii mei, care partea cea mai mare erau sârbi, n-aveau ochi să mă vadă, ci în continuu mă şicanau şi mă necăjeau încât după un serviciu de 13 ani, scârbit de atâtea nedreptăţi şi şicane, m-am retras de la miliţie.
Şicanele oficerilor sârbi însă nici după retragerea mea n-au încetat deoarece în anul 1858, cu ocasiunea venirii Maiestăţii Sale împăratului în Panciova acordându-mi-se şi mie audienţa cerută, m-am rugat să mi se confere titlul de oficer cu dreptul de pensiune, durere însă, intrigile adversarilor mei au fost mai tari, deoarece rugarea mea n-a fost ascultată, pe când alţi camarazi de-ai mei sârbi fiind, dar cu mult mai inferiori mie şi în orice privinţă mai slabi decât mine, în scurt timp au avansat la gradul de oficeri.
Tot pe când eram în Bergamo la regiment, mi-au sosit şi promisa medalie de aur cu următorul autograf prea înalt: „Haupt-Quartier, Mailand am 20. Oktober 1848. Pr. Nro. 4624. Die goldene Tapferkelta-Medaile in allergadigsten Anerkennung verlieben”. Cu ocasiunea acăţării acesteia de peptul meu, comandantul regimentului nostru cu pompă mare înaintea armatei au zis între altele: numai stegariului Trăilă Spăriosu avem de a-i mulţămi, că mai poşede regimentul nostru steagul său, altminterea ar fi pentru noi o ruşine mare să mergem acasă fără steag.
Mai departe am de a vă comunica că eu 56 de ani întregi am stat în serviciul Austro-Ungariei, şi anume 13 ani ca militar, iar 43 de ani ca magistru poştal aci în loc. În 20 ianuarie a. tr. însă m-am retras şi am predat acest oficiu nou denumitului magistru poştal, din cauză căci bătrân fiind, nu mai sunt în stare să mai servesc. Ceea ce însă pentru mine e mai dureros şi mai trist e că azi am rămas fără nicio pensiune, fără niciun ajutor material, în urma cărora bătrâneţele mele amar trebuie să le petrec fiindcă tinereţele mele le-am sacrificat pentru Tron şi patrie. Azi la bătrâneţele mele cu amar trebuie să-mi câştig pânea de toate zilele pentru susţinerea vieţii mele, deoarece mult puţina mea avere moştenită de la părinţi o am cedat-o fiului meu adoptiv (nepotului de frate), pe carele eu neavând prunci, de mic l-am crescut şi educat, ca şi acesta la rândul său să mă susţină la bătrâneţe, dar vai! Modul cum acesta mă susţine nu-l doresc nici duşmanilor mei. E adevărat că în urma unei rugări făcute în luna Septembrie a. tr. şi adresată ministerului comun de război, Maiestatea Sa Împăratul şi Regele prea graţios s-au îndurat a-m acorda un ajutor (Guadengehalt) de 30 cr. pe zi (mulţămesc şi pentru atâta), dar totuşi e cu greu, ca o persoană neaptă de lucru, la bătrâneţele sale, să-şi poată susţinea viaţa sa cu 30 cr. pe zi. Tristă şi dureroasă e o astfel de viaţă, trebue însă să răbd.

Ozora-Uzdin, 11 decembrie 1897

cu stimă:

Trăilă Spăriosu m.p.
posesorul medaliei de aur pentru vitejie”

Dr. Mircea Măran

%d blogeri au apreciat: