Ascensiunea artistică a Teatrului popular românesc din Vârșeț (4)

În regia distinsului regizor Ion Isaia, în stagiunea 1952/1953 a fost pus în scenă spectacolul cu piesa “Micii burghezi”. În poza colectivă îi vedem pe: Eftimiu Ursuleascu (sus), apoi – de la stânga – pe Lili Bocșan (fiica lui N. Bocșan), Aurel Guțu, Trifu Măceș, Iconia Cuzma, Aurelia Pitic (Bugariu) și Arcadie Petrovici.
În regia distinsului regizor Ion Isaia, în stagiunea 1952/1953 a fost pus în scenă spectacolul cu piesa “Micii burghezi”. În poza colectivă îi vedem pe: Eftimiu Ursuleascu (sus), apoi – de la stânga – pe Lili Bocșan (fiica lui N. Bocșan), Aurel Guțu, Trifu Măceș, Iconia Cuzma, Aurelia Pitic (Bugariu) și Arcadie Petrovici.

 

 

 

Foileton

De ce s-au amintit aceste relatări? Pentru că din cuprinsul lor se poate vedea că T.P.R. a fost tratat ca un adevărat teatru profesionist; cu toate neajunsurile lui de început, cu lipsurile și scăpările lui în ceea ce privește montarea unui spectacol, dar mai cu seamă, și sublinierea ascensiunii lui artistice. Această ascensiune artistică este
și mai evidentă începând cu stagiunea ce urmează când spre sfârșitul ei, la 51 mai 1952 are loc la Vârșeț spectacolul de premieră 0 scrisoare pierdută, perla dramaturgică a nemuritorului scriitor I.L.Caragiale.
La începutul acestei comunicări s-a amintit de ce direcțiunea teatrului s-a hotarât pentru un repertoriu fără pretenții de „stil” și „limbă” și deci în mod indirect reiese atitudinea de predelicție pentru un repertoriu în care actorii să ocolească „barierele” scenice (cum se zice în jargonul teatral când regisorul întîmpină dificultăți care îl împiedecă să dea expresie spectacoIului).
Atunci, e ferească întrebarera: de ce conducerea teatrului s-a înapoiat la Caragiale? Răspunsul îl dau cronicarii care și-au expus părerile în „Libertatea” și „Lumina”. Dar înainte de a trece la comentarea acestora, amintim un fapt important care aduce și el un argument în favoarea Scrisorii pierdute, anume, până la premiera acestei piese, colectivul teatrului a prezentat în turneu 210 spectacole. Cu alte cuvinte posibilitățile de montare scenică, atât în domeniul scenografiei, cât și al actoriei au evoluat. Această dezvoltare s-a manifestat – s-ar putea zice printr-un salt – când s-a trecut la montarea Scrisori… căci, la Teatrul românesc s-au inclus în ansamblul lui artistic doi actori talentați, absolvenți ai Conservatorului de Artă Dramatică din București, frații lon și Mara Isaia.
lon Isaia, fost elev al renumitei profesoare și regisor, Marietta Sadova, pledează pentru includerea în repertoriul teatrului a Scrisorii… și direcțiunea îi acordă regia.
Paralel cu repetițiile pentru piesă, în orarul de muncă al ansamblului artistic se introduce și un program de completare a cunoștințelor din domeniul actoriei – firește, mult redus de cel aplicat la Conservator, dar deosebit de eficace la însușirea „sculelor” actoricești.
Rezultatele așa numitului „studio” dă rezultate surprinzătoare, care s-au fructificat concret la premiere și spectacolele-reprize a pieselor montate, în timpul cât frații Isaia au făcut parte din colectivul teatrului.
În cursul montării spectacolului, hebdomadarul „Libertatea” dă o largă publicitate pregătirilor.1
Această publicitate a stârnit un deosebit interes, astfel, că la spectacolul-premieră, direcțiunea teatrului a fost „asediată” cu telefoane, scrisori și vizite din satele din Banat. 2
La premieră sala „Sterija” s-a dovedit neîncăpătoare pentru cei 455 spectatori. Cronica dramatică din „Libertatea” semnalează și „coincidența fericită, faptul că această premieră vine tocmai în anul jubiliar al aniversării centenarului caragialesc.”
Semnatarul cronicii dramatice – acelaș care a semnat și relatările despre Hangița –   de data aceasta scrie foarte pe larg despre spectacol; cu bogate detalii despre va­loarea operei din toate aspectele ei, ca apoi, să se refere minuțios și asupra actoriei și montării tehnice. Nu exagerăm dacă afirmăm că spectacolul a fost pus sub „lupă” și analizat mai cu seamă în esența lui pentru a conchide încă de la începutul comentarului că „Încă cu piesa Hangița procesul de cristalizare a forțelor, și de maturizare a actorilor și a colectivului teatrului nostru, în curba lui ascendentă spre cuceriri tot mai mari, a intrat într-o fază nouă. A mai lipsit doar un salt, cel definitiv, ca pretențiile oricât de severe, ale oricărui spectator, să fie satisfăcute. Premiera Scrisorii pierdute a relizat unele perspective pe care noi le intrevedeam adesea, dar, natural, transpuse într-un viitor cam îndepărtat”.3
– va urma –
N. Polverejan

 

Note:
1) Elena Petrovici. – „Însemnării de la repetițiile Teatrului pop. românesc din Vârșeț”; „Libertatea” nr. 39, 1952
2) Aurel Trifu – „În fața premierii „0 scrisoare pierdută” – interviu acordat ziarului „Libertatea” de către lon Isaia, dir. de scenă a T.P.R. „Libertatea” nr. 41,1952; „Ultimele repetiții la „0 scrisoare pierdută” nr. 42, „Libertatea” nr.42, 1952.
3) Radu Flora – „0 mare premieră a Teatrului Popular Român”, „Libertatea” nr. 45, -1952

%d blogeri au apreciat: