By ris
Antropologia, etnologia și folcloristica sunt științe al căror obiect de studiu cuprinde în mod necesar și riturile de trecere, dată fiind universalitatea acestora și apariția lor frecventă în aproape toate momentele vieții sociale și culturale a unei comunități. „În toată lumea și în toate civilizațiile, de la cele mai primitive până la cele mai evoluate, orice schimbare de loc, de situație socială (…), orice inovație și foarte adesea orice modificare este însoțită (…) de rituri (…) care urmează întotdeauna aceeași ordine și constituie schema-tip a riturilor de trecere.”(1)
Nu numai că întâlnim aceste manifestări peste tot, dar și pattern-urile sunt universale, cu alte cuvinte riturile și ceremoniile diferă în detalii, dar au o funcție comună. Din analiza riturilor de trecere ajungem la înțelegerea dimensiunii culturale pe care o au fenomenele naturale, precum nașterea, pubertatea și moartea sau fenomenele sociale dintre care cel mai important este căsătoria. Arnold van Gennep identifică baza ideologică a trecerilor puternic marcate ritual în dihotomia fundamentală dintre sacru și profan. Însă în gândirea semi-civilizatului sau a omului civilizațiilor anistorice nimic nu este cu totul independent de sacru, legătura cu acesta fiind accentuată tocmai prin actul ritual, menit să fundamenteze o realitate materială, văzută, relativă, în absolutul transcendent, singurul care îi poate conferi valoare și durabilitate. Pentru Mircea Eliade profanul nu este decât camuflare a sacrului. Incompatibilitatea între cele două apare abia în societatea europeană modernă și este determinată de viziunea mecanicistă asupra vieții, inaugurată odată cu iluminismul francez și care, deși depășită chiar de ultimele descoperiri științifice – un exemplu concret fiind cel al fizicii cuantice – continuă să marcheze schemele de gândire ale omului contemporan. Și totuși, chiar în societatea noastră riturile de trecere se mențin, ignorate însă, camuflate sau lipsite de sensul profund pe care li-l atribuie o conștiință religioasă. „Cât timp oamenii se nasc, se maturizează, se căsătoresc, fac copii, îmbătrânesc și mor, cât timp oamenii dau examene de intrare în liceu și la facultate, absolvă diferite trepte școlare, se angajează să lucreze, satisfac serviciul militar, se înrolează în diferite organizații sau grupări socio-profesionale, politice, sportive; cât timp celebrează ciclurile naturale, începuturile și sfârșiturile calendaristice; cât timp călătoresc într-o lume divizată, cu granițe pentru unii bine păzite, cu puncte de control și vămi, ei practică sau sunt supuși, cu sau fără știința lor, unor rituri de trecere.”(2) Din această perspectivă absolut toate momentele importante ale vieții care presupun o schimbare de orice fel sunt treceri, mereu însoțite de obiceiuri cu rolul, cel puțin în primă instanță, de a le pune în legătură cu sacrul și cu universul în care există de asemenea treceri. Riturile de trecere se împart în trei categorii importante – rituri de separare de lumea respectiv de starea anterioară, numite și postliminare; rituri liminare sau de prag, despre care Ovidiu Bârlea spune că dețin rolul cel mai important în repertoriul funebru românesc,(3) care reprezintă trecerea graniței, a punctului de frontieră, a pragului către „o lume nouă”, un exemplu concret fiind „usciorii” unși cu sânge de israeliți înainte de Ieșirea din Egipt; rituri postliminare, de agregare la lumea nouă.(4)
Cu toate că sunt prezente permanent și peste tot în toate societățile, fie ele moderne sau de tip tradițional, riturile de trecere nu fac obiectul unui studiu în literatura românească de specialitate, iar binecunoscuta lucrare a lui Arnold van Gennep este o prezentare generală a schemelor, exemplificată prin obiceiuri prezente la mai multe popoare, care însă nu și-a găsit urmarea, adică demonstrația pe baza tradiției unui singur popor. Desigur, începând cu Constantin Brăiloiu, folcloriștii români au tins de fiecare dată și aceste rituri, însă nimeni nu s-a ocupat separat și în mod special de ele. O contribuție foarte importantă a avut-o Mircea Eliade, care a studiat tangențial riturile de trecere și forma pe care au îmbrăcat-o la români din perspectiva istoricului religiilor, comparația cu tradițiile altor popoare ajutându-l să deslușească sensuri greu de intuit și chiar să îndrepte anumite interpretări nu atât greșite cât incomplete. Lucrarea de față este o introducere la studiul riturilor de trecere, iar scopul ei este să îmbine cunoștințele folcloristicii, antropologiei, istoriei religiilor și teologiei pentru a oferi o imagine cât mai completă și o înțelegere cât mai clară. Un studiu amănunțit ar necesita mult mai mult timp și spațiu, și de aceea mă voi opri asupra unor aspecte esențiale și în același timp asupra celor trei „treceri” care mi se par cele mai importante, nașterea, căsătoria și moartea. Trebuie însă făcută o distincție clară între ce este într-adevăr rit de trecere și riturile de fecunditate, de apărare etc., prezente și el în aceste etape ale vieții. Punctul de pornire va fi evident folcloristica românească, însoțită mereu de interpretarea filosofico-teologică menită să arate că riturile de trecere la români au fost în proporție mare asimilate de creștinism, care le-a luminat sensurile și le-a dat noi interpretări. Din acest punct de vedere vom folosi adesea sintagma lui Eliade de „creștinism cosmic”, aplicabilă într-o mare măsură întregii creștinătăți răsăritene, dar poate mai vizibilă la români, prin autentica îmbinare cu obiceiuri străvechi.
Dr. Veronica Laura Demenescu
Universitatae de Vest din Timișoara
Facultatea de Muzică
Note:
1 Arnold van Gennep, Riturile de trecere, Editura Polirom, Iași 1998, pagina 6
2 idem, pagina 21
3 Ovidiu Bârlea, Folclorul românesc, Editura Minerva, București 1981
4 cf. A. van Gennep, opera citată, pagina 29
