Boala și moartea lui Eminescu, între mit și realitate (I)

Boala și moartea Românului Absolut, cum îl numește Țuțea pe Eminescu, a suscitat (și mai suscită încă) numeroase controverse

Fără  a avea pretenția deținerii  adevărului în exclusivitate, au­torul  acestor  rânduri încearcă, în baza  unor  fapte, evenimente, în­tâmplării despre care avem cer­titudinea că s-au produs, să   facă unele raționamente  silogistice  în  legătură cu boala și moartea poetului  național.
Pentru aceasta, considerăm  că este necesar să răspundem, pe  bază de probe indubitabile, la  câteva  întrebări și anune:
1.  Cine (și de ce)  avea  interesul   ca  Eminescu  să   fie lichidat social  și   fizic?
2.  Care a fost adevărata  boală de care  a  suferit poetul?
3.  Ce informații   certe avem, privitor la împrejurările morții sale?
În calitate  de  redactor –  șef  la  oficiosul  Partid   Conservator –  TIMPUL – Eminescu  își  asumă,   ca o profesiune de credință,   lupta pentru libertatea și   demni­tatea Țării   și Neamului, intrând   în contradicție și chiar în duș­mănii   ireductibile, atât cu  liberalii, cât   și cu proprii săi  șefi din Partidul  Consarvator, pentru politica lor de  cedare a intereselor naționale în fața puterilor străine, a capitalului internațional și a francmasoneriei,   condusă  da  evrei.
El se opune modificării con­stituției (1878) și acordării cetă­țeniei (în  bloc) evreilor,   propu­nere susținută de chiar șeful conservatorilor –  P. Carp, cât  și  pro­iec­tului de program lansat de vice­președintele aceluiași  partid, T. Maiorescu (1880), care pleda pentru subordonarea intereselor României imperiului Austro-Un­gar, sacrificând pe românii   ardeleni.
De reținut că, întreaga condu­cere a Partidului Conservator, cât și majoritatea junimiștilor erau   francmasoni (chiar dacă, formal, se  declarau  naționaliști români) și militau pentru o politică de cedări în fața pretențiilor iudeo-masonice de împământenire a evreilor, încercând să-l tempereze pe Eminescu, a cărui   atitudine de stâncă, nu lăsa loc la nici un compromis.
Atunci când  P. Carp (în cali­tate de ambasador al României la Viena) îi scrie lui  Maiorescu  să-l mai potolească pe Eminescu,  poetul răspunde scârbit: „Suntem noi bărbați sau niște femei,  niște  eunuci caraghioși ai marelui  Mogul? Ce  suntem,   comercianți, sălbatici de uliță, să ne schimbăm opiniile ca pe cămăși și partidul – ca cizmele?”

Mormântul lui Eminescu

Aceluiași P. Carp, care cerea ca „…să jertfim unele din drepturile noastre suverane, ca să obținem protecțiunea Europei întregi”, Eminescu îi ripostează: „… este guvernul atât de naiv să creadă că, prin admiterea la drepturi civile a o jumătate de milion de vagabonzi (aluzie la evrei) teritoriul României devine sacrosant și dacă nu s-ar putea menține un stat apărat de badea Toader, se va putea menține unul trădat din capul locului de Ițic și de Leiba?”

– va continua –
Ioan Ciama