By ris
Aducerea clopotului pentru biserica nouă din Coștei, 1942
Credincioșii din Comuna Coștei au hotărât să doneze satului Petrila (din județul Caraș-Severin) biserica lor din lemn, în locul căreia coșteienii și-au zidit o biserică nouă. Biserica de lemn a fost demolată la Coștei și transportată cu carele cu boi la Petrila. Aici a fost montată pe locul străvechii mănăstiri, primind și ea numele de mănăstire – stă scris pe tabla din lemn care se păstrează și astăzi la muzeul din Timișoara, tablă aflată și păstrată de preotul prof. Gheorghe Mihailovici, care a fost paroh la Petrila.
Biserica din lemn dăruită satului Petrila a devenit loc de pelerinaj, ea fiind demolată în 1930, iar în locul ei s-a zidit o capelă în care se mai păstrează pavajul sfântului altar şi piatra cu moaşte, ambele din fosta biserică. Spre a se convinge că prima biserică a Coşteiului a fost dăruită satului Petrila, localnicul Ion Maiogan (n.1931- d. 2000), cercetător al trecutului istoric și cultural al Coșteiului, s-a deplasat acolo, stând de vorbă cu preotul Gheorghe Mihailovici, spre a-i confirma faptele sus amintite.
Coșteiul, în 1778 se împodobește cu biserica de piatră zidită în centrul satului. Maestrul zugrav, George Diaconovici, un an mai târziu termină lucrările de zugrăvire și pictură.
Actuala biserică este zidită între anii 1928 – 1940, iar în acest răstimp serviciile divine se făceau în sala actualei Case de Cultură. Întrebarea firească este de ce lucrările la ridicarea bisericii au durat, practic, 12 ani?
Iată un posibil răspuns.
În perioada anilor 1924-1927 pământul arabil în fosta Iugoslavie a ajuns la preţ foarte mare. Parohia din Coştei avea pământ bisericesc în jur de 40 jugăre cadastrale, însă nu și biserică cum și-au dorit, s-au gândit să vândă acest pământ, iar cu banii câștigați să-şi înalţe lăcaş de închinăciune. În urma hotărârii Comitetului bisericesc şi aprobărilor, pământul s-a vândut. Suma obținută din vânzare s-a ridicat la 800.000 dinari, ceea ce a depășit fondul necesar pentru construire.
Comitetul bisericesc a publicat concurs pentru interprinderea lucrărilor necesare, publicarea fiind făcută în ziarele sârbeşti şi în gazeta românească din Vârşeţ – ”Nădejdea”. Una din condiţiile sub care urma să se facă licitaţia a fost şi precum Comitetul îşi rezervă dreptul privind lucrările de edificare, aceluia dintre licitanţi care îi va oferi cele mai mari garanţii de încredere. Licitanţi au fost doi. Un german din comuna vecină, Kutriţ (azi Gudurica), şi un sârb. Comitetul, deşi licitantul sârb a oferit un preţ mai scăzut, a găsit totuşi de bine să- i ofere încrederea neamţului, având garanţie mai bună.
Coșteienii mult timp erau condamnați să privească numai zidurile noii biserici, care au început
să ruineze
Pentru faptul că nu s-au acordat lucrările licitantului sârb, autorităţile n-au voit să elibereze actele necesare pentru edificare pe diferite motive: evocând aproapierea de şcoală (ceea ce nu a fost cazul, pentru că pământul era proprietatea bisericii și zidită școala confesională), să trimită la Belgrad pământ de la 8 cm adâncime spre a constata terenul şi alte sugestii asemănătoare și dubioase.
După mai multe intervenţii la Belgrad, într-un sfârșit s-a primit aprobarea pentru edificare. Astfel, localnicii imediat şi-au dărâmat biserica veche, cea de piatră pentru a lua materialul, şi-au început edificarea celei noi, dar abia au ridicat zidurile cu un metru şi din nou au fost opriţi. Aceasta s-a întâmplat în 1928. Circula zvonul precum autorităţile le-ar permite edificarea, dar cu o condiţie: să nu o realizeze în forma celei din Cacova, care-i pronunțat românească, ci în forma celor sârbeşti. Coșteienilor le-a plăcut modelul bisericii din Cacova, care este o mândrie a întregului Banat și insistau la modelul dorit, ceea ce a stopat din nou lucrările la edificiul bisericesc pe o perioada lungă (până în 1940 când s-a terminat zidirea bisericii actuale). Din nou mergeau pe drumuri pentru demersuri și procese, cheltuind din banii adunați pentru lăcașul sfânt.
Totuși, într-un final, coșteienii, fiind cunoscuți ca aprigi luptători pentru drepturile identitare și spirituale, au reușit să aibe lăcașul de închinare după placul lor.
Marin Gașpăr
Bibliografie:
”Monografia Coșteiului 1361 – 2011”, Mariana Stratulat și Marin Gașpăr, Editura Libertatea, 2011
Ziarul ”Vestul”, 2 martie 1932, anul III, nr. 469
