Avram Iancu – Crăișorul Munților

“Iar când va veni dușmanul
Să vă ia pământ și drept,
Români, scuturați gorunul
Că din somn să mă deștept!”

versurile lui Iancu

„Pentru conștiința noastră integral românească, pentru judecata noastră concentrică, în duhul fragmentelor contopite în patria politică, Avram Iancu e chipul spiritual al mândrului și îndureratului Ardeal. Viața lui, despărțită de Occidentul înșelăciunii în contrastul tragic al luminii eroice și al tristeții rătăcitoare, o evocăm ca pe un simbol al țării de peste Carpați cu un obraz în strălucirea zilei și cu celălalt încă în umbra nopții. Sufletul românesc a depășit încă demult epoca fragmentarismului tragic, când fiecare ramură a neamului nostru, gemând de la altă stăpânire străină, caută remedii parțiale și diferite, pentru a-și salva sângele și graiul. Nu mai suntem numai un sânge și un grai, ca pe vremea lui Avram Iancu, iar ceea ce pentru un Nicolae Bălcescu era un vis de prooroc e pentru noi un stat puternic, cu prestigiu între neamurile Europei. Statul acesta este și trebuie să fie expresia politică a întregii țarini dace, iar în organismul lui trebuie să pulseze tot sângele nației.” – Nichifor Crainic.

Sărbătoarea Națională de la Țebea este un eveniment de tradiție în memoria „crăișorului munților”, Avram Iancu, care a murit pe 10 septembrie 1872 și a fost înmormântat la umbra Gorunului lui Horea în ceea ce astăzi se numește „Panteonul moților”. Exponent al mișcării pașoptiste, Avram Iancu a rămas în istorie ca unul dintre eroii luptei pentru drepturile naționale ale românilor din Transilvania.

Avram Iancu (n. 1824, Vidra de Sus – d. 10 septembrie 1872, Baia de Criș, Hunedoara) a fost un avocat transilvănean și revoluționar român pașoptist, care a jucat un rol important în Revoluția de la 1848 din Transilvania. A fost conducătorul de fapt al Țării Moților în anul 1849, comandând armata românilor transilvăneni, în alianță cu armata austriacă, împotriva trupelor revoluționare ungare aflate sub conducerea lui Lajos Kossuth.
S-a născut în Munții Apuseni într-o familie de moți înstăriți. Tatăl său, Alexandru Iancu, a fost pădurar, apoi jude domenial. Având o situație materială bună, a urmat clasele elementare la Poiana Vadului și Abrud, gimnaziul inferior la Zlatna, iar gimnaziul superior la Liceul Piarist din Cluj. Începând cu anul 1844 a urmat Facultatea de Drept la Cluj. Din anul 1846 a devenit cancelarist la Târgu Mureș. Își ia examenul de avocat în anul 1848.
În preajma izbucnirii revoluției făcea parte dintre fruntașii intelectualității românești transilvănene, luptătoare pentru emancipare socială și națională de sub unguri și imperialii austrieci. A fost unul dintre inițiatorii și organizatorii adunărilor de la Blaj din 30 aprilie, 15-17 mai și 15-23 septembrie 1848 și conducătorul cetelor înarmate de țărani și de mineri din Munții Apuseni, în rândurile cărora și-a câștigat o mare popularitate.

Punerea greoaie în practică a legii privitoare la desființarea iobăgiei în Transilvania, refuzul lui Kossuth și al guvernului revoluționar ungar de a acorda drepturi politice și libertăți naționale românilor transilvăneni și votarea, în contra dorinței majorității române, a unirii Transilvaniei cu Ungaria la Dieta din Cluj, au dus la dezbinarea revoluționarilor pașoptiști transilvăneni și la ridicarea țărănimii române la lupta pentru rezolvarea problemei sociale și a celei naționale. Acest curs al revoluției române în Transilvania a fost influențat și de recunoașterea de către austrieci a românilor transilvani ca națiune politică, fapt refuzat de guvernul revoluționar maghiar de la Budapesta al lui Kossuth. Avram Iancu a devenit conducătorul oștilor țărănești române contra revoluției maghiare în Transilvania, care urmărea aici anexarea ei. În fruntea acestei oști și în colaborare cu autoritățile militare austriece a organizat apărarea în Munții Apuseni și a respins numeroasele atacuri ale trupelor revoluționare maghiare trimise de guvernul revoluționar ungar (Comitetul maghiar de apărare a țării (Országos Honvédelmi Bizottság)), superioare ca număr și ca armament, câștigându-și renumele de „craiul munților”.

Pe 4 mai 1849 a dat o nouă organizare civilă Munților Apuseni. În vara anului 1849 a stat timp de 10 luni la Viena, unde a ținut legătura cu autoritățile imperiale austriece.

Luptele din Munții Apuseni slăbiseră atât forțele revoluționare ungurești cât și pe cele ale românilor. Armata țaristă, chemată în ajutor de împăratul Austriei, Franz Joseph, a înfrânt armata revoluționară ungară la Sighișoara. Copleșite de armatele austriece și de cele rusești, trupele revoluționare maghiare au capitulat la Șiria pe 13 august 1849.
În anul 1852 tânărul împărat Franz Joseph a întreprins o vizită în Transilvania, agenda călătoriei fiind stabilită de primul ministru Felix zu Schwarzenberg și de vărul acestuia, Karl Borromäus zu Schwarzenberg, guvernatorul Marelui Principat al Transilvaniei. La cererea lui Avram Iancu împăratul a modificat traseul vizitei, a mers în Munții Apuseni, a prânzit la Găina, a trecut prin Vidra și a înnoptat pe 21 iunie 1852 la Câmpeni. Avram Iancu s-a prezentat seara târziu la cartierul împăratului, după ce acesta se culcase, obosit de călătorie. Nemulțumit că nu este primit pe loc în audiență, Avram Iancu a iscat[necesită citare] o altercație cu șeful de cabinet al împăratului, motiv pentru care a fost dat afară de jandarmi. Ulterior a refuzat să primească decorația acordată de împărat pentru meritele sale din timpul luptelor contra revoluționarilor maghiari.
Iubita cu care a avut cea mai îndelungată relație a fost Johanna Farkas, cunoscută ca Háni, o tânără maghiară din Abrud.[2] Tatăl Johannei Farkas locuia în Abrud, unde activa fie ca preot[3], fie ca avocat[4]. Se numea Tamás Farkas și era protestant de confesiune unitariană. Mama Johannei era de religie romano-catolică. Potrivit datinii, Háni a fost botezată în confesiunea mamei. Tânăra se născuse în 1834 și era cu zece ani mai tânără decât Iancu. O mărturie orală consemnată de Ioan Lupaș[4] menționează că Háni l-a salvat pe iubitul ei în cea mai periculoasă clipă din viața acestuia, în luna mai a anului 1848, când maiorul Imre Hatvani intra pe neașteptate în Abrud pentru a-l surprinde pe Iancu, care se afla în casa avocatului Tamás Farkas, tatăl Johannei. Aflând că trupele revoluționare unguresti se apropie de oraș, Háni l-a înștiințat pe Iancu, l-a rugat să plece numaidecât pentru a-și salva viața și l-a condus prin grădina din spatele casei. Astfel Iancu a părăsit Abrudul în ultima clipă și s-a îndreptat spre Câmpeni, unde a organizat contraofensiva împotriva lui Hatvani.

Fratele bunicului lui Avram Iancu a fost Horea
În ultimele două decenii ale vieții sale a suferit de o boală psihică. A rămas în memoria colectivă ca umblând din sat în sat înnebunit.[6] În dimineața zilei de 10 septembrie 1872, Avram Iancu a fost găsit mort, cu privirea încremenită spre cer, sub streașina unei claie de fân, în ograda brutarului Ioan Stupina, zis Lieber, din Baia de Criș.[7] A fost îngropat pe 13 septembrie 1872 la Țebea, jud. Hunedoara, lângă „Gorunul lui Horea”. La prohod participaseră 23 preoți, în frunte cu protopopii Miheljianu (ortodox) din Brad și Balint (unit) din Roșia Montană. La mormânt s-a distribuit o odă dedicată memoriei lui Iancu, scrisă de Gheorghe Secula.

Demontarea minciunii că ar fi murit nebun
Toată lumea știe că Avram Iancu a murit nebun. Așa scrie pe Wikipedia, așa trebuie sa fie. Dosarul “nebuniei” lui Avram Iancu așteaptă încă să fie deslușit. Citiți, totuși, scrisoarea lui Avram Iancu către prietenul său Ilie Macelariu, scrisoare din anul 1867, scrisă cu 5 ani înainte de moartea “Crăișorului Munților”. Definitiv, aceasta nu este scrisoarea unui nebun.

În această fotografie din ultimii ani de viață ai lui Avram Iancu nu pare una a unui om nebun. Este imaginea unui om dezamăgit de toți și toate, un om cu idealurile spulberate.

“Frate Ilie,

Am primit scrisorile tale din 5 si din 25 februarie si daca înca nu ti-am raspuns nu crede ca s-a întâmplat din alta cauza decât numai din simplul motiv ca mi-am propus sa nu mai corespondez cu nimeni. Sute de scrisori de la prieteni si colegi de scoala le-am pus la o parte, fara a fi raspuns acelora, care desigur numai cu buna intentie au vrut sa stie daca mai traiesc sau nu, ceea ce desigur din partea mea este o indiscretie, dar nu sunt eu de vina daca din pacate am trait experienta trista ca în timpurile de acum omul nu mai stie cui sa se încreada. Cum ma întrebi tu ce mai sper si ce cred? Îti raspund ca timpul sperantelor mele a trecut si ca credinta mea este aceea a sarpelui, care i s-a dat de la natura de a-si apara capul, dar nu crede ca aceasta o spun fiindca as vrea sa-mi apar viata nenorocita; nu, pentru aceasta viata mi-am riscat-o de mai multe ori în 1848 si 1849 pentru natiunea mea iubita si credinta pentru împarat, ci înteleg prin aceasta natiunea mea iubita care geme sub atâtea greutati si pentru care m-ar durea inima daca prin dezvaluirea credintei mele adevarate as duce-o într-un pericol si mai mare. Cu alta ocazie, mai multe, ramâi sanatos si nu uita pe aceea mama al carei piept l-ai supt si pe sincerul tau prieten,

Iancu, m.p., advocat si prefect, Vidra de Jos, 15 mai 1867”

Iată cum îl descrie fostul prefect Axente Sever pe Avram Iancu, căruia i-a fost prieten apropiat:
„ …De la 1852 încoace, pre care lumea cea rea, care n-a vorbit cu Iancu deaproape, nu i-a cunoscut aspirațiunile și dorințele și nu și-a putut explica urmările, a botezat-o nebunie, m-am întâlnit cu el de mai multe ori după cădința lui în nebunie, l-am avut șase săptămâni de oaspe în casa mea. Nu mi-a vorbit în nici o întâlnire și petrecere o singură vorbă smințita, – n-am observat în toată purtarea lui cel mai mic semn de smințeală…”

Poporul l-a iubit din toată inima pe Avram Iancu, dedicându-i o seamă de cântece ce au rămas peste timp în conștiinta națională. Un astfel de cântec, poate cel mai cunoscut și mai îndrăgit, este Marșul lui Iancu, pe versuri adaptate în epoca după cele ale lui C. Negruzzi.

surse: wikipedia.org; roncea.ro; dprp.gov.ro

NOTE:
1 Melinda Mitu, Ovidiu Muntean, Rememorând Revoluția. 1848-1849, Cluj 2008, pag. 16.
2 Sorin Mitu, Iubitele maghiare ale lui Avram Iancu, în: Sorin Mitu, Imagini europene și mentalități românești din Transilvania, Presa Universitară Clujeană, 2000, pag. 247
3 Silviu Dragomir, Avram Iancu, București 1988, pag. 354
4 a b Ioan Lupaș, O prietenă a lui Avram Iancu, în: Adevărul Literar și Artistic, 1923, nr. 123.
5 Anton Moisin, Istoria Transilvaniei Volumul V, Editura Imago, Sibiu 2003, pp. 432-433, ISBN 973-8262-57-7
6 “În săptămâna trecută a fost la Câmpeni, iar d. Protopop și alți domni îl chemară înainte pre Iancu și-i spuseră cu frumosul să nu facă atâta rușine nouă și românilor, să umble în zdrențe, să nu doarmă acum la unul, acum la altul, să nu se însoțească cu individele cele mai suspecte, să nu șadă prin ospătării, căci altminteri, ca români, ne aflăm îndatorați a-l arăta mai sus și a cere să se trimită la vreun spital de nebuni”. Preotul Balint din Roșia povestește: “Sărmanul, e smintit de tot, precum veți fi auzit… Numai rușine face la toți. Dealtimintrea, să mă credeți eu îl cunosc de copil, dânsul neceodată n-a fost cu mintea chiar întreagă. Românii și-au făcut prea multe ilusiuni de dânsul. Numele lui a făcut prea multă sfară în țară. Și bine scim cu toții că dânsul nece subt revoluțiune n-a făcut, așa zicând, nemica, numai a beut și mâncat și durmit”. in „Sminteala” lui Avram Iancu, cenzurată de comuniști
7 Darnick.com – Sfârșitul lui Avram Iancu