Tristețea Îngerului

Unde ești, Îngere ?
Ai îmbătrânit ?
Glasul
ți-l aud tot mai rar,
obosit,
când și când
mai ajunge la mine
blând cuvânt.
Mi-e dor
de gândul tău dulce
și sfânt.
Cât de mult șușoteam
amândoi
când eram doar copii…
Nu mă mai vizitezi?
Nu mă mai știi?
M-am înrăit într-atât
încât nici nu mai
vrei să mă vezi?
Nu te mai bucuri
de vorbele mele?
Nu mă mai crezi?
Te-am auzit,
Îngerul meu,
plângând într-o seară:
– Femeie,
scara pe care cobori
e amară.
Zadarnic
sfatul cel bun
ți-l strecor într-o șoaptă,
te faci că n-auzi
cu urechea cea dreaptă,
drumul cel drept
îl străbați
tot pe lângă
ascultând răzvrătirii
din urechea cea stângă.

Dar cum să te ajut,
femeie,
mai e vre-o scăpare?
– Strigă, Îngere,
strigă mai tare!
Strigă Îngere
să te aud,
chiar dacă între mine și tine
se cască un hău!
Strigă mai tare
decât gândul cel rău,
strigă Îngere, strigă din greu!
… cum strigă spre tine
sufletul meu…

Florica Bațu Ichim
Kitchener, Canada

Florica Bațu e o scriitoare autentică nu pentru că doar scrie cărți bune, ci pentru că le și trăiește. Într-o vreme când teoria literară vorbește cu evlavie de «textualism», de „scriitură”, de «inginerie prozodică”, de „poezie concretă”, Florica Bațu nu ia aminte la nimic și scrie ce trăiește, dar nu în sensul «trăirismului» revendicat de generația lui Mircea Eliade, ci, pur și simplu, în sensul unei rostiri foarte personale, degajată și angajată în același timp, în afara oricărui program estetic, dar înlăuntrul unor adevăruri care îi aparțin. O astfel de abatere de la regula generală o constituie în literatura română acea bijuterie argheziană, cam în răspar cu estetica declarată a marelui poet, care se cheamă Cartea cu jucării. O astfel de „carte cu jucării” ne dăruiește și poeta din Kitchener, numai că jucăriile ei alcătuiesc un joc, iar jocul se întâlnește, și el, tot cu unul arghezian, cel din „De-a v’ați ascuns„, exorcisat în final cu: „arde-l-ar focul'”. Jocul e un fel de moarte.