Soarta clădirii Luceafărul din Vârșeț

Spiritul românesc bântuie în casa pustie

Nici azi, anul Domnului 2015, soarta celei mai impozante clădiri românești ”Luceafărul” din centrul Vârșețului, orașul spiritualității române, nu este elucidată și nu se prevede viitorul ei, în ciuda eforturilor depuse de organizațiile românești, în primul rând ale Comunității Românilor din Serbia, privind retrocedarea și întoarcerea acestui imobil în sânul românilor.

Clădirea „Luceafărul” din Vârșeț, trecută în cărțile funciare sub numărul 7166 din Comuna Cadastrală a fost construită de comunitatea românească încă din perioada austro-ungară. Imobilul a aparținut comunității românești din anul 1894 până în anul 1946 când, prin Hotărârea Tribunalului Popular al plasei Vârșeț, nr. VP 2135/46, imobilul a fost naționalizat și a trecut în posesia statului – Republicii Populare Federale Iugoslavia.
Această clădire era sediul Băncii ”Luceafărul” care era fondată de acționari. Acționarii, de fapt nu erau mulți la număr, în mare erau preoți, ei fiind pe timpurile acelea cei mai înstăriți (directorul acestei bănci era dr. Butoarcă). De laudă este că politica acestei bănci era proromânească ajutând țăranii români cu foarte multe și benefice credite.
În perioada interbelică  s-a înființat liceul (1933) în această clădire, și cu înființarea lui, s-au deschis și două internate – cel de băieți în clădirea „Luceafărul”, iar căminul de fete era în altă clădire, vizavi de fosta baie publică. Toate activitățile mai importante ale româ­nilor în perioada interbelică, în mare, se desfășurau în această clădire.
Și în timpul celui de al doilea război mondial, această clădire era sub patronatul românilor în in­cinta ei funcționând  școala românească.

Pe timpul războiului multe clădiri erau ocupate, totuși românii școala și-au continuat-o în clădirea „Luceafărul”.
Simbolul acestei clădiri, și prin ea și al românilor  din zonă, era statuia țărăncuței, o mândrețe deosebită, care a fost înlăturată pe timpul celul de al doilea război mondial cu pretextul de a fi salvală. Se presupune că a fost aruncată undeva în tavanul clădirii.
După eliberare, clădirea și pe mai departe era sub patronatul românilor, acolo desfășurându-și activitatea Casa de Editură „Bratstvo i jedinstvo”, o editură centralizată pentru toate minoritățile, care repede s-a desființat, înființându-se apoi Casa de Editură „Libertatea” care a devenit una din cele mai marcante Case de editură ale minorității, având tipografie, o mulțime de ziariști, editură, ocupându-se, mai ales la început, cu tipărirea manualelor și cărților școlare. Administrația a lucrat pentru toate despărțămintele, iar Casa de editură a avut cinci librării, două la Vârșeț, câte una la Torac, Uzdin și Alibunar. Cu alte cuvinte, aproape tot ce a fost românesc a fost concentrat în clădirea respectivă.
Spun aproape, pentru că, la început, ziarul ”Nădejdea” nu s-a tipărit în această clădire ci în altă locație a orașului. Redacția „Nădejdii” era alcătuită din 2-3 oameni (proprietari/ziariști), din doi ucenici (Cacovan și Alexandru) și o mașină de tipărit. După naționalizare, când s-au adunat și mașinile altor tipografii din oraș, mai ales de la tipografia „Alba”,  și cu cele două ale „Libertății”, toate aducându-se în clădirea fostei bănci, „Nădejdea” s-a tipărit la „Luceafărul”.
Director comercialist la CPE „Libertatea” până în 1955 a fost domnul Tiberie Petcu. El se îngrijea de documentația casei. Din frica să nu dispară documentele foarte prețioase, mai ales cele cu referință la originea proprietarului, exista o teamă, după plecarea sa, tot ce era legat de clădire a luat cu dânsul.
Fostul director după plecarea lui Tiberie Petcu, Nicolae Luca a aflat la cine sunt aceste documente. Paralel, deja au început tratativele de transfer al „Libertății” la Panciova. Nicolae Luca a cerut documentele înapoi, Tiberie fiind amenințat de multe ori, până la urmă cedează presiunilor constante asupra sa, dând documentele curierei trimise. Din momentul acela, documentele au dispărut. Se presupune că sunt în arhiva de la Biserica Albă. S-au făcut cereri de a avea acces la aceste documente, mai ales în perioada luptei pentru stoparea licitațiilor acestui imobil, însă toate erau respinse.

În anul 1960, când s-a lichidat cercul Vârșeț, după ordinea venită ”de sus”, a început procesul privind schimbul de case – casa ”Luceafărul” cu o casă la Panciova. Puterea economică, legislativă și culturală a românilor  s-a transferat la Pan­ciova. Această decizie a fost o politică de descriminare a minorității noastre pentru că în acest fel s-a distrus centrul românismului în Vârșeț având în vedere instituția CPE ”Libertatea” și tot ce o înconjura fiind un centru puternic. ”Libertatea” avea mulți colplotori care aveau legături strânse cu țărănimea din aproape toate satele românești, iar ziaristul ”Libertății” era apreciat pretutindeni.
Odată cu transferul Casei de presă ”Libertatea” la Panciova și o mare parte din angajații pleacă, iar apoi, cu timpul, intelectualitatea noastră, întărindu-se și la Panciova, devine din nou ”pericol” și mai târziu se mută o parte la Novi Sad. Prin aceasta, intelectualitatea minorității române este divizată în trei părți.
Înseamnă, dintr-un centru puternic economic, politic și cultural al românilor care a existat la Vârșeț, el a fost divizat în trei centre care și azi se ceartă între ele pentru supremație, mă refer aici la artificialul triunghi bermudean român – Comunitatea Românilor din Serbia, Consiliul Național Român și CPE ”Libertatea” și sateliții lor. Revin, această mutare s-a făcut intenționat din partea partidului de la guvernare de atunci, împuternicindu-l pe domnul Čapajev, Secretar de partid, să execute aceasta.
Indiferent de opuneri deciziei cu privire la schimbarea ”Libertății” la Panciova, nu s-a putut face nimic. Una din probleme este că transferul casei s-a făcut la Vârșeț pe numele Tipografiei „Sloboda”, iar clădirea din Panciova niciodată nu s-a transferat românilor sau „Libertății”, sau dacă da, cred că nimeni nu știe de decizia respectivă.
Multe sunt de spus despre spiritul românesc lăsat în clădirea impozantă, care este acum pustie, în proces de ruinare, neștiindu-se și neîntrevăzându-se sfârșitul soartei amare.
Indiferent de animozitățile organizațiilor românești actuale, scopul nobil este ca împreună să lupte pentru retrocedarea clădirii și apoi însuflețirii ei de energia noilor generații de români din acest spațiu geografic. Un vis? Poate, însă dacă visul se poate materializa din nou într-un centru cultural și economic românesc puternic și homogen, sunt sigur, trebuie să-l visăm cu ochii deschiși.
Marin Gașpăr