By ris
În dorinţa de a face cunoştinţă cu trecutul şcolilor româneşti de la începutul secolului al XVIII-lea, atunci când încep încercările de introducere a noilor metode şcolare, ne-am oprit la cărturarii bănăţeni, mai cutezători în abordarea problemelor pedagogice cu adevărat progresiste. Printre aceştia l-am găsit pe Dimitrie Tichindeal, acela care a fost numit de M. Eminescu „gura de aur”, şi să-l analizăm prin prisma unui articol apărut în revista „Familia” – foaie enciclopedică şi beletristică cu ilustraţii, apărută în 23/4 noiembrie 1866. Proprietar, redactor şi editor a fost Iosif Vulcan iar revista a fost tipărită în Peşta.
În pagina întâi era chipul chipeş al unui frumos bărbat cu numele de Dimitrie Tichindeal. Redactorul amintit se bucura că „poate servi publicului cititoriu cu o surpriză plăcută de Anul Nou, cu portretul unui bărbat nemuritor care a fost regeneratorul naţiunii noastre, unul dintre luceferii apăruţi pe cerul acoperit cu nori negrii ai românismului”. În continuare, autorul acestui articol apărut înainte cu 135 de ani, spune că „va trece poate secole până ce Dumnezeu va binecuvânta naţiunea noastră cu asemenea bărbaţi mari. Este vorba despre Dimitrie Tichindeal care a luptat pentru culturalizarea poporului român pe timpul pe când era sub Austro-Ungaria. Este prezentată precuvântarea ediţiei a II-a a fabulelor şui Tichindeal, scrisă de către I. Eliade Rădulescu în care se spune „s-a născut în satul Becicherecul Mic în anul 1775, din Banatul Timişoarei”. După terminarea şcolii elementare în satul natal, a urmat gimnaziul şi şcoala tehnologică din Timişoara. A activat mai întâi ca învăţător în Belint şi apoi în satul natal, apoi simţindu-şi chemarea, s-a hotărât a se închina lui Dumnezeu, pentru servirea omenirii, iar pentru aceasta şi-a luat darul preoţiei. Iosif Vulcan, în articolul său, preamăreşte pe împăratul Austriei, răposatul Francisc I care în anul 1812 „pătruns de părinteştile sale sentimente şi îndrumat de nenumăratele dovezi de eroism şi credinţă pe care ostaşii români au arătat-o întotdeauna şi mai vârtos în bătălii”, porunci ca pentru creşterea mai fundamentală şi obştească a românilor, să se înfiinţeze un institut pedagogic în Aradul vechi, unde într-un curs de trei ani să se pregătească bărbaţi, viitorii învăţători în comunele româneşti. Institutul acela se înzestrea cu patru vrednici profesori şi cu un preot catehit. Aceşti patru profesori preoţi au fost: doctorul în filozofie Paul Iorgovici, nepotul de frate al vestitului autor al observaţiilor limbi româneşti, al doilea Constantin Loga Diaconovici, autorul unei gramatici româneşti, apoi Ioan Mihuţiu, Ignaţi Friţ iar preotul cadet a fost Dimitrie Tichindeal.
El a reuşit la concursul pentru postul de profesor catehit şi a fost primul senior (director) al acestui institut. În continuare I. Vulcan spune, în articolul său: „Între bărbaţii care au servit naţiunii române şi s-au jertfit pe sine în folosul comun precum Iorgovici, P. Maior, Sincai şi alţii, Tichindeal a fost unul dintre cei mai însemnaţi. Ca profesor a făcut foloase mari, de unde se răspândiră atâţia preoţi luminaţi. Ca preot a fost un adevărat exemplu de slujire către Dumnezeu. Spiritul său de transmis al Domnului cu solia profetică de a dezmorţi şi a mişca spre deşteptare se vede pretutindeni în fabulele sale pline de patriotism şi de creştinătate, ce face pe om mult mai mult decât patriot.”
A dus o luptă aprigă pentru a stimula interesul poporului faţă de învăţătură, pentru a educa tineretul în spiritul ideilor noi, progresiste în aceea vreme, pentru a scoate biserica şi cultura română de sub autoritatea clericală străină.
Pentru ideile sale înaintate, spre ridicarea culturală a poporului său, pentru dârzenia cu care le-a apărat în faţa autorităţilor politice şi bisericeşti, a fost încontinuu hărţuit şi persecutat.
Dimitrie Tichindeal
La 20 mai 1814 a fost înlocuit de la conducerea preparandiei şi la puţin timp după aceasta, este nevoit să părăsească învăţământul. Sărac, amărât şi măcinat de boală, vajnicul luptător pentru drepturile naţiunii române şi pentru luminarea poporului, se stinge într-un spital din Timişoara la 19 ianuarie 1818.
Lucrările scrise şi publicate de Tichindeal sunt următoarele: „Sfaturile a înţelegerii cei sănătoase” prin înţeleptul Dositei Obradović întocmite, Buda 1802; „Adunarea de bunuri moraliceşti de folos şi veselie”, prin Dositei Obradović întocmită, iar acum în limba daco-română traduse, Buda 1808; „Filosoficeşti şi politiceşti prin fabule moraliceşti învăţături”, Buda 1814.
Tichindeal a fost adeptul ideilor luministe care circulau în acea vreme în întreaga Europă şi credea că progresul economic şi social nu se pot realiza decât prin cultură, prin luminarea minţii. Tineretul român n-a avut până atunci posibilitatea de a se înşcola, din care cauză starea cea bună a poporului a pătimit.
Tichindeal vedea îndreptarea situaţiei prin organizarea şcolilor în care se pot educa copiii. Indiferenţa celor bogaţi faţă de cultura maselor era motivată, deoarece cu cei inculţi bogaţii mai uşor ieşeau la cale.
Altă cauză a înapoierii era lipsa de învăţători pregătiţi şi conştienţi de menirea lor. Învăţătorii nu aveau o pregătire corespunzătoare şi ca atare nici salarizare ca să-i scutească de alte ocupaţii. Aceasta l-a făcut pe Tichindeal să insiste la dezvoltarea preparandiei din Arad care avea menirea de a da şcolilor româneşti învăţători cu un orizont cultural mai larg şi o pregătire pedagogică satisfăcătoare.
Tichindeal a pledat pentru educarea copiilor săraci pentru a învăţa carte şi a învăţa meşteşuguri, şi de aceea a fost recunoscut ca unul dintre cei mai aprigi luptători pentru culturalizarea poporului nostru în toate direcţiile, nu numai spre ocupaţii culturale.
În fabulele lui Tichindeal au fost introduse datinele româneşti, comparate cu cele romane pentru a demonstra latinitatea românilor.
El foloseşte un gen literar, acela de culegere de înţelepciuni şi învăţături morale. Astfel el dezvoltă foarte mult morala, aducând în discuţie probleme de actualitate: disputele teologice şi necesitatea armoniei dintre popoare (Şoarecii şi clopotele), unirea provinciilor româneşti rezultat al luminării poporului (Muierea şi găina), opunerea mişcării de luminare pe care au propovăduit-o renegaţii (Şarpele şi pila).
P. Cebzan
