Pătrunderea stilului baroc în arhitectura bisericească a Banatului în secolul al XVIII-lea

Piața Unirii din Timișoara – cel mai elocvent exemplu de arhitectură barocă din oraș

Definitoriu pentru acest capitol, referitor la pătrunderea barocului în arhitectura tradițională bănățeană este documentul din 24 iulie 1759  al mitropolitului Pavel Nenadovici de Carloviț, care arată împărătesei Maria Tereza că, primiind decretul ei din 1 iulie 1759,(1) privind alipirea districtului Făget eparhiei Caransebeșului, a supus chestiunea sinodului care a  hotărât ca, potrivit împărțirii din 1716, eparhia Caransebeșului să cuprindă și pe mai departe districtele Caransebeș, Lugoj, Vârșeț, Nova Palanka și Orșova, iar eparhia Timișoarei să cuprindă districtele Timișoara, Panciova, Ciacova, Făget, Lipova, Cenad și Becicherec.
Pe lângă cele amintite de document găsim și o statistică cu toate locașurile de cult din Banat, inclusiv cele din Banatul sârbesc. Conform statisticii din 1716, respectiv 1759, observăm că din 268 de biserici doar patru biserici sunt din cărămidă arsă, celelalte, în majoritatea lor covârșitoare, la data statisticii, erau construite din nuiele sau din lemn.
De la această realitate a anului 1759 am plecat în elaborarea capitolului spre a arăta imensul serviciu pe care ni-l aduce pătrunderea, adevărat mai târzie, a barocului în arhitectura bănățeană.
De la cele doar patru biserici de cărămidă sau piatră din Banat, după pătrunderea barocului, vom putea observa că numărul bisericilor de piatră crește simțitor, la sfârșitul secolului XVIII, începutul secolului XIX, majoritatea bisericilor bănățene erau de zid.

Elemente arhitecturale gotice

După cum am mai spus trecerea Banatului sub stăpânirea austriacă la începutul secolului al XVIII, ridicând interdicția de a construi lăcașe de cult creștine, impusă de musulmani, accentuează în acestă provincie românescă procesul general transilvănean de ridicare a numeroase bisericii de zid, înlocuindu-le pe cele din lemn.(2) Tot această trecere facilitează pătrunderea barocului, cu formele provinciale și deja ușor clasicizante în orașele mari, ca Timișoara și Lugojul, iar în sate într-o formă rusticizantă și sincretică. Interferența dintre stilul baroc adus de către austrieci și tradițiile locale sau influența artei din Țara Românescă poate fi urmărită de preferință în acele zone unde populația a rămas exclusiv sau dominant românescă, deci nu în interiorul cetăților, și unde apartenența la cultul ortodox, ca formă a afirmării naționale că unirea cu biserica catolică nu avut niciodată în Banat amploarea luată în zonele nord-mureșene și fenomenul s-a manifestat, sporadic, abia în secolul al XIX-lea, însă și atunci, bisericile vechi au rămas ortodocșilor.
O problemă aparte pentru Banat o constituie comunitatea religioasă a românilor cu sârbii. Înzestrați încă din 1690 cu privilegiile ilirice(3)  pentru a fi folosiți în lupta antiotomană și întăriți ulterior în secolul XVIII cu o serie de acte imperiale, sârbii au preluat conducerea bisericească în provincie, bisericile ridicate pe parcursul secolului fiind comune. Abia în a doua jumătate a secolului al XIX, în urma unor lupte acerbe,(4) românii își dobândesc independența religioasă, bisericile fiind împărțite în urma unor procese îndelungate. Este dificil, astăzi, de a elimina cu strictețe ceea ce aparține patrimoniului cultural al românilor de cel al sârbilor, comunitatea religioasă creând inerent și o comunitate culturală și dealtfel, neexistând pe teritoriul Banatului sate în exclusivitate sârbești, pe când cele românești sunt majorate; în această situație, preferăm să considerăm întreaga producție culturală comună ca aparținând românilor, ei fiind populația băștinașă și net majoritară, arta trebuind să răspundă gusturilor și mai puțin celor ale unei conduceri bisericești care, în afară de respectarea normelor canonice, nu credem să fi avut un cuvânt de spus.
Pătrunderea stilului baroc în arhitectura ecleziastică românescă o putem urmări pe două căi – transformări ale monumentelor din epoci anterioare și ridicarea de noi biserici în locul celor din lemn sau a celor distruse în numeroase războiae austro-turce ale secolului.
Sursele de informație documentară pe care le avem în acest sens sunt destul de puține categorice. Istoriorafia maghiară, inerent destul de scrupoasă în documentația perioadelor în care Banatul era ocupat de regatul Ungariei, se mulțumește să dea pentru acest secol de dominație politică austriacă datele de ridicare ale bisericilor, fără amănunte privind construcția și fără a pomenii de sursa de informație.(5) Cronicele românești respectiv cea a lui Nicolae Stoica și a lui Nicolae Tincu Velea în măsura în care oferă astfel de date, sunt bazate îndeosebi pe interpretarea personală și tradiția orală. Perioada interbelică marchează o preocupare mai susținută în acest domeniu, care rămâne  însă pentru autor cu excepția lui Ioachim Miloia, un auxiliar al istoriei, laice sau bisericești.(6) Cercetările recente, publicate independent sau incluse în cadrul unor lucrări de sinteză, rămânănd însă sporadi și nereușind să acopere întrega suprafață a fenomenului. Sursele de arhivă, în general, au fost pierdute în vicisitudinile timpului, arhivele din Viena și fostele arhive al Districttului de construcții ale Timișoarei nemenționând despre bisericile  catolice. Un mare serviciu aduce volumul lui I.D. Suciu, Documente privind Mitropolia Banatului, în care sunt publicate o serie de documente provenind de la arhivele episcopiei din Sremski Carlovăț. Monumentele în sine, exceptând planimetria și structura de rezistență, au suferit reparații sau renovări succesive, afectând în special decorul de structură, oricum puțin rezistent în timp, astfel încât, la ora actuală, studierea comparată a profilelor ne mai putându-ne oferi argumente categorice în privința datării, atribuției sau analogiilor.

Arhimandrit Longhin Muncean

 
Note:
1. I.D. Suciu, R. Constantinescu, Documente privitoare la istoria Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1980, p. 284.
2. Istoria artei plastice în românia, București, 1970, Vol. II, p. 175.
3. I.D. Suciu și R. Constantinescu, op. cit, p. 151.
4. I.D. Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1977, p. 167-191.
5. Pesty frigyes, Krassó vármegye története, vol II, Budapesta, p. 37.
6. N. Stoica, Cronica Banatului, Timișoara, 1981, p. 58.