Obiceiuri de înmormântare la românii din Timoc

Nicolae Iorga spunea că „atât în Serbia, cât şi în Bulgaria sunt sute de mii de români care trăiesc dincolo de apă tocmai cum trăiesc oltenii şi ţăranii munteni pe malul cel stâng“; ca urmare, înmormântările româneşti timocene se aseamănă cu obiceiurile funebre din aproape tot estul Europei.

După ce l-a însoţit în întreaga sa existenţă pământească, superstiţia îşi are locul ei bine fixat odată cu trecerea românului în lumea de dincolo. Întregul ritual funebru se bucură de o atenţie deosebită atât din partea rudelor celui decedat, cât şi din partea întregii comunităţi. Se tocmesc chiar bocitoare, plătite cu bani frumoşi, care, timp de 24 de ore (chiar şi mai mult), plâng la căpătâiul răposatului, pe care îl însoţesc până la groapă. Femeile sunt acompaniate de familia celui mort, care transformă momentul într-un act de multe ori teatral.
Românii din regiunea Timocului (teritoriul din dreapta Dunării din nord-estul Serbiei şi nord-vestul Bulgariei, care cuprinde din Serbia ţinutul de la Muntele Rătan la Dunăre, de la valea Moravei la valea Timocului, iar din Bulgaria zona Vidinului până la Lom) au grijă ca nimeni să nu moară fără lumânare. Există credinţa potrivit căreia cel care pleacă în lumea de dincolo fără lumină va fi despărţit de ceilalţi oameni.

Cât priveşte obiceiul scăldatului, acesta intervine imediat ce se constată că bolnavul e gata să moară. Muribundul nu este îmbăiat acasă, ci la câmp, iar la final primeşte în sân un bănuţ. Corpul neînsufleţit este aşezat în casă, jos, deasupra unui preş. Hainele pe care le-a purtat răposatul sunt ţinute sub streaşină, timp de o săptămână, după care sunt spălate şi date de pomană săracilor. În semn de doliu, bărbaţii din casă nu mai pun pe cap căciulile timp de 40 de zile, nu se tund, nu se rad; femeile îşi dau jos şapţa (tichiuţă purtată de partea feminină sub basma), iar fetele îşi despletesc părul.

 
Pregătiri

 
Când cineva moare, întreaga comunitate prinde de veste. La casa celui decedat se adună mai întâi rudele, apoi cunoscuţii. Oamenii aduc cu ei flori, lumânări (una pentru cel mort, în casa cărora intră, şi câte una pentru fiecare dintre cei morţi ai lor), colac (prescure). Asemenea unei gazde care trebuie să aibă grijă de musafiri, familiile celor decedaţi cheamă o femeie care serveşte, găteşte şi primeşte, spre exemplu, darurile aduse de invitaţi. Acestea din urmă sunt aşezate în sicriu, iar cele care sunt destinate rudelor celui mort, după înmormântare, se împart copiilor. Lumânările revin bărbaţilor şi femeilor.

De regulă, vecinii fac coşciugul şi sapă groapa. În schimbul muncii, oamenii nu cer bani. Sicriul, ca şi crucea, se lucrează în lemn. Înainte să fie săpată groapa, locul se stropeşte cu vin, după ce se face mai întâi un cerc şi o cruce. Se face o lumânare de ceară lungă, pe măsura mortului, care se taie în bucăţi şi se pune câte o bucată din ea, aprinsă, în cele patru colţuri ale sicriului. Din ce rămâne se face o cruce care se aşază pe pieptul corpului celui neînsufleţit.

 
Finalul înmormântării. Bocetele

 
Bocetele se ţin lanţ şi cresc în intensitate şi dramatism, de îndată ce mortul este scos din casă. În drum spre cimitir, convoiul funebru opreşte în locurile în care răposatul a trecut. Când moare un tânăr, fie el băiat sau fată, înainte de a duce mortul la groapă, se scoate din rădăcini un prunişor, de ramurile căreia sunt agăţate panglici de diferite culori, ştergare de mici dimensiuni sau fire de lână colorate. Pomul este purtat de un tânăr călare sau pedestru, urmat de un altul care duce în mână un steag. La finalul înmormântării, prosoapele din prunişor se împart, iar pomul cu firele de lână colorată este plantat deasupra capului mortului.

La cimitir, preotul citeşte prohodul, în suspinele şi bocetele celor prezenţi, care aprind lumânări. De asemenea, tot aici, se aprinde şi lumânarea pe care mortul a ţinut-o în mână înainte de a-şi da sufletul. Dacă mai sus aminteam că muribundul primeşte în sân un ban, şi de această dată, înainte ca sicriul să fie coborât în pământ, capul familiei aruncă în groapă o monedă. Există credinţa conform căreia banii vor folosi pe lumea cealaltă la plata vămilor. Până să ajungă acolo, mortul este aşezat cu capul spre apus şi cu picioarele spre răsărit, iar după ce sicriul este acoperit cu ţărână, mormântul este tămâiat. Cana în care a fost adus jăratecul se sparge. Cei care se ocupă de această treabă, groparii, se spală pe mâini, iar la final beau un pahar de rachiu, să fie de sufletul mortului. Înainte să plece, aruncă câte o piatră mică, peste cap, în direcţia gropii. Un copil nebotezat sau un om care şi-a luat singur zilele nu este înmormântat în cimitir.

 
Bucuria celor vii. Mâncarea

 
Ca şi cum nici n-ar fi existat, la întoarcere, oamenii care au participat la înmormântare se întorc la casa răposatului, pe care îl pomenesc, amintindu-şi tot felul de întâmplări din timpul vieţii acestuia. Cei mai mulţi rămân şi la cină.
Tot acum, cei vii se aşază la masă, beau şi mănâncă de sufletul mortului. Mâncarea, în funcţie de perioadă, poate fi de dulce sau de post. Felurile de mâncare se servesc pe jos – deasupra unei pânze, pe care se presară dinainte flori – din castroane, de care se lipeşte câte o lumânărică. Se mai pun prescuri, porumb fiert şi diverse legume. În capul mesei se pune un colac mare, în care se înfig trei lumânări mari. În jurul pâinii dospite se aşază, în cerc, nouă colăcei.
Servirea mesei urmează cu stricteţe regulile unui adevărat ritual. Astfel, numai după ce bucătăreasa ia o bucată de pâine şi o înmoaie în toate castroanele pe rând, comesenii pot mânca şi bea, spunând mereu: „Dumnezeu să-l ierte!“
Prima pomană se face la împlinirea unei săptămâni din ziua morţii, la 40 de zile, la şase luni şi la împlinirea unui an. În ziua pomenii, până seara, cei vii nu trebuie să se certe.
Legat tot de pregătirea hranei, trebuie amintit că se acordă o atenţie deosebită felurilor de pâine care se dau spre hrană comunităţii care vine la praznicul celui plecat din lumea aceasta. Turtele, sau prescurile-lipii, se pun pe masă în ziua înmormântării, la cină şi la prima pomană. La 7 zile se mănâncă colac. Împletitura din aluat are în mijloc o cruce, pe ale cărei patru margini se pun câte patru colaci mici.
Un alt sortiment ar fi colacul, care este de mai mici dimensiuni, în mijloc i se înfige un băţ, şi poate fi găsit la toate pomenile.
În fine, colăceii sunt daţi de sufletul mortului la pomenile de 40 zile, de şase luni şi de un an şi sunt aşezaţi pe toată suprafaţa mesei.

„Tot timpul se vorbea de morţi ca şi cum erau acolo“

 
Tânărul regizor, scenarist şi fotograf Marius Olteanu a fost în Timoc, cu scopul de a aduna informaţii, imagini, fotografii pentru un documentarul care va apărea în toamnă. „Oamenii din Timoc au un cult al morţilor foarte bine dezvoltat. Cimitirele de acolo sunt pline de oameni. Îndrăznesc să fac o comparaţie mai puţin fericită – cum sunt molurile în Bucureşti, aşa sunt cimitirele acolo – pline, pline de oameni. Oamenii de acolo, cei de deasupra, simt foarte mult. Se plânge foarte mult, se boceşte mult. Am participat chiar la o horă pentru morţi; cred că erau în jur de 1.000 de oameni, mulţi spectatori, de toate vârstele. Aveau în mâini daruri pentru cei trecuţi dincolo, fotografii cu chipurile lor, afişe – unele dintre ele lipite pe stâlpi. Un obicei pe care mi-l amintesc foarte bine este cel al focurelelor, care avea loc în noaptea de dinaintea Joii Mari, prilej cu care se aprindeau focuri pe morminte pentru a lumina calea celor morţi. Ceea ce mi s-a părut interesant a fost că tot timpul se vorbea de morţi ca şi cum erau acolo“, a remarcat regizorul.

 
Un proiect ambiţios, rodul muncii unor tineri ambiţioşi

 
Cele mai multe informaţii prezentate în documentarul de faţă au fost extrase din colecţia Populaţii istorice româneşti, vol. al II-lea – Românii din Timoc, apărut în cadrul proiectului care dă şi numele colecţiei amintite mai sus. Aspect demn de remarcat, proiectul a fost dezvoltat de Muzeul Ţăranului Român şi fundaţia „Al. Tzigara – Samurcaş“, din Bucureşti, şi Universitatea de Vest (prin masteranzii de la cursul de Comunităţi româneşti din afara graniţelor de pe lângă Catedra de Literatură Română şi Comparată de la Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie). Aşadar, cercetarea efectivă în teren a fost desfăşurată de o echipă tânără şi inimoasă, coordonată de prof. dr. Otilia Hadeşan.
„În primul rând, proiectul este interesant prin faptul că a reuşit să seducă nişte tineri masteranzi, iar meritul îi revine în totalitate doamnei profesoare Otilia Hadeşan. Nu e uşor să faci o asemenea muncă, să funcţionezi în echipă. În spatele acestui proiect este şi foarte mult noroc, dar şi un efort fantastic de a rămâne obiectivi, de a avea privirea aceea, şi apropiată şi îndepărtată, de care are nevoie un cercetător. Nu este vorba nici de pasiuni politice, despre nostalgii, ci doar despre realitate. Realitatea comunităţilor de români care trăiesc în apropierea graniţelor noastre“, a spus Corina Vlad, cercetător, unul dintre membrii echipei de cercetare. Noutatea pe care o aduce proiectul este legată de modul de abordare, şi nu atât de tematica folosită, având în vedere perspectiva unei Românii a secolului XXI.