Creștinismul în Dacia

Latura estică a capelei de rugăciune din cetatea Tropaeum Traiani

Răspândirea masivă a creştinismului în teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră este confirmat şi de cele aproximativ 35 de bazilici din secolele IV-VI.

În anul 106, împăratul Traian a cucerit o parte din teritoriul fostului stat al geto-dacilor, condus de regele Decebal, care a fost transformat în provincie romană (Transilvania, Banatul, Oltenia şi o parte din Muntenia).
În urma acestor schimbări de ordin politic-teritorial, s-au creat condiţii favorabile pentru propagarea noii învăţături şi în nordul Dunării. Se poate vorbi de anumiţi „misionari neoficiali” recrutaţi dintre colonişti, soldaţi din armata romană, negustori sau sclavi, care au acceptat credinţa creştină înainte de a veni în Dacia. În secolul al III-lea numărul acestor misionari „laici” a sporit prin anumiţi captivi creştini – pe care goţii – stabiliţi atunci în teritoriile nord-dunărene – îi aduceau aici din Asia Mică, unde creştinismul era cunoscut din „veacul apostolic”. Din rândul lor, unii erau hirotoniţi ca episcopi, horepiscopi, preoţi şi diaconi.
Trebuie menţionat că predicarea Evangheliei în cuprinsul imperiului roman a întâmpinat multe greutăţi, datorită faptului că până în anul 313 – când împăratul Constantin cel Mare (306-337) i-a acordat libertate, prin cunoscutul „Edict de la Mediolanum” (azi Milano) – era considerată ca „religio illicita” (neadmisă). După retragerea administraţiei şi a legiunilor romane din provincia Dacia, prin anii 271/275, s-au creat premise favorabile pentru răspândirea creştinismului în spaţiul carpato-dunărean. La aceasta a contribuit şi faptul că în timpul lui Constantin cel Mare, Câmpia munteană a reintrat în stăpânirea imperiului, deci legăturile permanente ale locuitorilor de aceeaşi limbă de pe ambele maluri ale Dunării au contribuit la răspândirea masivă a învăţăturii creştine.

 
Mărturii   arheologice   paleocreştine

 
Acest lucru este confirmat şi de un număr apreciabil de piese arheologice paleocreştine, descoperite în peste o sută de aşezări daco-române (în număr mult mai mare s-au descoperit în Scythia Minor). Cele mai semnificative sunt: „gema de la Potaissa” (azi Turda) cu o serie de reprezentări simbolice, între care și Bunul Păstor, o tăbliţă votivă (donarium) de la Biertan, lângă Mediaş, cu inscripţia „Ego Zenovius votum posul” şi un disc cu monograma lui Hristos (XP), un fragment ceramic descoperit la Porolissum (azi Moigrad, jud. Salaj), mai multe opaiţe (lămpi) de bronz sau de lut ars, decorate cu semnul crucii sau cu monograma lui Hristos, descoperite mai ales în centrele urbane ale fostei provincii. Alte obiecte paleocreştine s-au descoperit în Banat şi în Oltenia (părţi dintr-un candelabru de bronz, descoperit la Răcari-Dolj, folosit desigur într-un lăcaş de cult. Majoritatea acestora sunt din secolul al IV-lea, unele par să fie şi mai vechi. S-au descoperit şi câteva obiecte paleocreştine la Bărboşi-Galaţi, important cap de pod roman la confluenţa Şiretului cu Dunărea, care, după aprecierea arheologilor aparţin secolului al III-lea.

Dacia, secolul III

Un lucru care trebuie subliniat în mod deosebit este acela că – pentru secolul IV -există primele dovezi literare şi arheologice privind existenţa unor lăcaşuri de cult în teritoriile daco-romane nord-dunărene. Astfel de biserici paleocreştine s-au construit peste ruinele castrului roman de la Slăveni (jud. 0lt), iar la Porolissum (azi Moigrad, jud. Sălaj) un fost templu păgân a fost transformat în lăcaş de cult creştin. În alte două centre s-au descoperit fundaţiile unor bazilici şi anume la Sucidava (azi Celei-Corabia, jud. Olt), cu o serie de inscripţii creştine în limba greacă şi la Morisena (azi Cenad, jud. Timiş). Se pare că şi actuala lucrare din Densus (jud. Hunedoara) este un fost monument funerar roman transformat în lăcas de cult creştin prin secolul al IV-lea. În actul martiric al Sfânţului Sava, care și-a dat viața pentru Hristos undeva în părţile Buzăului, la 12 aprilie 372, se relata că el „cânta psalmi în biserică„. Fireşte, toate aceste lăcaşuri de cult presupun existența unor preoţi și ierarhi, cum vom constata în paginile următoare.

 
Ierarhia bisericească

 
Toate informaţiile care sunt accesibile duc la constatarea că trebuia să existe şi o organizare bisericească în teritoriile carpato-dunărene. Izvoarele istorice au dovedit că încă de la începutul secolului al IV-lea, îndată după promulgarea edictului de la Mediolanum din 313, sunt atestate documentar aproximativ 15 scaune episcopale în diferite cetăţi de pe malul drept al Dunării, în provinciile romane Pannonia Inferior, Dacia Ripensis şi Moesia Inferior (azi în Serbia şi mai ales Bulgaria) – la Sirmium, Singidunum, Viminacium, Oescus, Bononia, Marcianopolis, Novae, Appiaria, Abbvitus, Durostorum, ai căror titulari au participat la lucrările unor Sinoade ecumenice sau locale. Se presupune că acestea erau şi mai vechi, pentru că în jurul anului 300, în cursul persecuţiei lui Diocleţian, în cetăţile respective au suferit moarte martirică un număr apreciabil de preoţi.

Mozaic la Muzeul de Arheologie Adamclisi

În nordul Dunării se cunoaşte un singur episcop şi anume Teofil „al Gothiei”, participant la lucrările primului Sinod ecumenic de la Niceea din anul 325, titulatura lui se explică prin aceea că la data respectivă teritoriile nord-dunărene erau sub stăpânirea goţilor. În anul 336 a fost hirotonit la Constantinopol un ucenic al lui Teofil, Ulfila, unul din marii misionari din ţinuturile nord-dunărene (unul din părinţi era grec, altul got), potrivit relatărilor unui istoric de atunci. Filostorgiu, el „a fost hirotonit episcop pentru toți creştinii din ţara getică”, deci dintr-o ţară ai cărei locuitori erau consideraţi ca „geţi” (acum daco-romani). Reîntors în nordul Dunării, el a predicat în limbile gotică, latină şi greacă (pentru descendenţii grecilor luaţi în captivitate de goţi). La început a fost ortodox, dar mai târziu a devenit arian sau semiarian. Apoi a început traducerea Bibliei în limba gotică, folosind şi un alfabet nou, creat de el. Prin anul 348 a fost nevoit să se refugieze – cu mulţi credincioşi – în sudul Dunării, din cauza persecuţiilor îndreptate împotriva creştinilor de conducătorii goţilor, continuându-şi acolo activitatea până la moarte (c. 381-383). Pe lângă aceştia, au putut activa în nordul Dunării şi alţi episcopi, dar şi aşa numiţii „horepiscopi„, adică episcopi de sat, atestaţi în Biserica veche între secolele III-XI, care locuiau în sate şi activau numai din încredinţarea unor episcopi cu eparhie sau episcopi „perihoreţi” (misionari). Răspândirea masivă a creştinismului în teritoriul dintre Dunăre şi Mare este confirmat şi de cele aproximativ 35 de bazilici din secolele IV-VI descoperite în principalele centre urbane ale provinciei, la Tomis, Callatis (azi Mangalia), Tropaeum Traiani (Adamclisi), Histria (Istria), Axiopolis (Cernavodă), Troesmis (Igliţia), Dinogetica (Garvan) etc, la care se adaugă peste o sută de inscripţii de obiecte cu caracter din secolele IV-VI.
Din datele oferite precedent se poate constata că nu poate fi vorba de o încreştinare a strămoşilor românilor la o anumită dată, de o convertire a lor în masă, din ordinul conducătorilor politici sau în urma activităţii unor misionari oficiali, cum este cazul altor popoare din jur. La daco-români procesul de încreştinare are o notă specifică, în sensul că a durat câteva secole, fiind rezultatul contactului direct al populaţiei autohtone şi al coloniştilor cu propovăduitorii noii credinţe religioase. Limba latină şi credinţa creştină au fost factorii care au contribuit la consolidarea procesului de unificare etnică, lingvistică şi spirituală a autohtonilor cu noii veniţi în Dacia, de neamuri şi credinţe diferite. Romanizarea şi creştinarea au fost două procese paralele, încât se poate spune că la încheierea lor a apărut în istorie un popor nou, cel român, cu o credinţă nouă, cea creştină, cu alte cuvinte poporul român s-a născut creştin.
Prof. dr. Adrian Negru