Crăciunul în amintirile mele

Crăciunul sau Nașterea Fiului Sfânt – Iisus Hristos e mare sărbătoare și până prin anii 1945/46 în satele noastre bănățene s-a sărbătorit cu mare evlavie. Bisericile erau pline de săteni. Începând cu anul 1946/47, ca și toate sărbătorile creștine, se pierde “în neant”.
Nașterea Domnului a fost și este o bucurie a copiilor pentru că Moș Crăciun vine cu darurile lui. La doar șapte ani, de crăciun, cu încă o fetiță și un băiat, toți elevi ai clasei I, am cântat Apostolul în Biserică. Până la zece ani, la fiecare sărbătoare mare câte trei copii am cântat Apostolul. Din toată copilăria mea, îmi amintesc de un singur brad împodobit și de un Moș Crăciun căruia îi recitam poeziile învățate de părinți.
Timpurile de tristă amintire au pus capăt copilăriei mele,  clasa a IV-a am terminat-o la Straja la bunicii mei. Aici Crăciunul avea alt farmec. Cu mult înainte de Crăciun, bunicul împestrița în alb-negru niște bețișoare (1-1,5m) numite colinde. Cu aceste bețișoare copiii colindau satul în dimineața lui ajun. Seara, bunica ne obliga să ne facem pantofii curați și să-i punem în fereastra de la stradă, pentru că Moș Crăciun vine noaptea și ne aduce daruri. Eram patru copii: doi verișori primari din Straja și frățiorul meu cu mine de la Coștei. Pe Moș Crăciun nu l-am văzut, dar în dimineața de Crăciun ghetele erau pline de dulciuri, rechizite școlare…
Despre Crăciunul petrecut între anii 1948/49 ca elevă la Liceul Mixt Român din vârșeț, aproape că n-am nici o amintire. Ziua de Crăciun era zi de școală, iar acasă, la bunici, doar un prânz mai bun era excepție față de celelalte zile.
Am o amintire dureroasă din acea perioadă. În ce an – nu-mi amintesc, doar că Sf. Sărbătoare era într-o sâmbătă și că ne-am dus cu o sanie trasă de patru cai, la Coștei. Pentru prima dată mama ne-a permis să ieșim seara la joc la Casa Culturală. Mie și frățiorului meu, însă, intrarea în sală ne-a fost interzisă. Plângând ne-am întors acasă și parcă îl aud și azi pe bunicul zicând: “Când  s-a ridicat Casa Culturală, cu două trăsuri, șase săptămâni am tras piatră de la codru, iar azi nepoții mei n-au voie să intre. Doamne, oare visez!”
Îmi amintesc și de un Crăciun din timpul studenției. Prin anul 1958 eram la Zagreb la un schimb de experiență cu studenții croați de același profil. Seara de ajun am petrecut-o la teatru. Spectacolul era o poveste despre nașterea Domnului, iar în centrul orașului, pe geamul celei mai mari librării a timpului era scris “Crăciun fericit tuturor creștinilor!” Ne-am privit lung, noi cei veniți dinSerbia, dar n-am comentat.
Crăciunul este cu dată fixă și-n toți anii dăscăliei – treizeci și cinci la număr eram la școală. Purtând aproape tot timpul o uniformă școlară, pe sub această haină eram îmbrăcată de sărbătoare și niciodată în acele zile n-am făcut matematică și fizică ci vorbeam cu elevii despre obiceiurile din casele lor, din sat. În tot acest timp, la biserică mă duceam pe furiș.
Când am ajuns la Cuvin, în biserică am intrat cu dreptul, pentru că lucram la școală sârbească, iar românilor le eram persoană necunoscută. În Sf. Biserică, în anii 1962/66 cânta un cor mixt de toată frumusețea. O colegă de liceu era nora preotului din Cuvin, așa că în fiecare an eram în casa lor ascultând cum s-a sărbătorit Crăciunul în trecut.
Anii au trecut, m-am căsătorit și mi-am făcut familie. Soțul meu era om al Biserici. În umbra lui eu am început să sărbătoresc cu smerenie Sf. Sărbători respectând tradiția învățată la Coștei, Straja și Uzdin.
Fiii mei știau poezii și colinde despre Moș Crăciun de când au început a vorbi. La noi Moș Crăciun a venit zece ani în fiecare seară de ajun, aducând un brad, care creștea odată cu copiii, până  a ajuns la plafon, iar în casa noastră plafonul e la 4m de la podea. Și azi în casă avem un brăduț. La bunici, atât la Coștei cât și la Uzdin, am mers 25 ani în fiecare an cu colacul.
Când copiii au plecat la școală, cu mult înainte de Crăciun îi îndemnam să-și scrie pe o hârtie dorințele, căci eu în drumul meu spre școală adesea îl întâlnesc pe Moș Crăciun și îi pot da lista. Lista era foarte lungă și mi-ar fi trebuit un sac de bani s-o satisfac. Atunci le ziceam copiilor: “Moș Crăciun are o sanie mică, iar în acest oraș mai sunt copii cuminți, la care Moșul se duce, deci vă rog, să vă limitați doar la trei cadouri. Până prin clasa a IV-a copiii mai credeau în Moș Crăciun. Cel mic  odată a înfruntat-o pe învățătoarea spunându-i cu nu există Moș Gerilă ci doar Moș Crăciun, care la el acasă vine în fiecare an. Învățătoarea ne-a făcut reproș, dar eu îi ziceam: “Nu învățăm copiii să mintă, iar la mine în casă cântă cocoșul. Te rog, spune-i aceasta  soțului meu!”
Cu bucurie îmi amintesc de o tânără profesoară cu care am lucrat la Școala Normală. În ficare an, pe când era domnișoară, de Crăciun venea la noi și împodobea bradul cu două bancnote. După ce s-a căsătorit, în primul an i-a zis soțului: “Dacă vrei să simți atmosfera sărbătorii de Crăciun, mergem la familia Spăriosu. Acolo Crăciunul se simte de la poartă.” Doamna cu siguranță va citi acest articol, iar eu și azi îi mulțumesc pentru frumoasele cuvinte.
Nu m-am gândit niciodată cum comentează elevii gestul meu de-a nu face matematică-fizică la sărbători. Într-un an Crăciunul era într-o zi de luni. Intrând la ora întâi la clasa a V-a, la Nicolinț, am întrebat elevii dacă și-au făcut tema de casă. Un elev mai îndrăzneț s-a ridicat și ca din pușcă zise: “Nu ne-am făcut-o toți, dar eu le-am zis că D-voastră azi n-o să faceți matematică. Așa mi-au spus mie fetele preotului cu care am petrecut seara de ajun.” Pe moment eram surprinsă, dar mi-a apărut un zâmbet pe buze și i-am replicat: “Eu v-am dat tema joi”  și am început să vorbim despre obiceiurile de Crăciun din casele lor.
În alt an, în ziua de Crăciun, eram dascăl de serviciu pe coridor. Auzeam gălăgie în clasa a VIII-a. Am aflat trei geamuri sparte iar pe jos numai cioburi. La întrebarea mea “Cine-i vinovat”, copiii răspundeau – “Toți”! “Atunci faceți bine, luați geamurile și le duceți la maistor Laza și cu ele aranjate veniți până la ora a patra”.Pe copii nu i-am pedepsit. Când se întorceau cu geamurile reparate le spuneam: “Ce ar face fabrica de sticlă dacă n-ar fi copii năzdrăvani, care-i fac profit!?”
Diriginta clasei a auzit întâmplarea de la maistor Laza, ca fulgerul a intrat în clasă, strigând: “Toți unu la purtare!” Eram la catedră. O elevă mai îndrăzneață a zis: “De ce să ne pedepsiți? Geamurile sunt aranjate, iar prof. Maria zice că bravura noastră bucură fabrica de sticlă din Panciova!” Trântind ușa, diriginta supărată a plecat. Clopoțelul a sunat. Eu la plecare le-am zis: “Fiți liniștiți, se va termina cu bine.” Eram chemată la director și acuzată că spuneam copiilor să spargă geamurile în fiecare zi. Directorul era sever, dar corect. Îi răspundeam în felul următor: “Nu am zis în fiecare zi, ci numai din crăciun în crăciun!” Îi venea și lui să râdă.
Azi cu bucurie aștept Crăciunul intrând în Sfânta Biserică cu multă evlavie și fără frică de reclamații.
Maria Iuliana Țera Spăriosu