Aspecte privind activitatea culturală în ținutul Panciovei în perioada dualismului austro-ungar

Fotografie din Satu Nou de la inceputul sec. XX, jos este notarul comunal Costa Țarină, poet și om de cultură

Cercetarea istoriei culturale a românilor din Banatul sârbesc reprezintă unul dintre subiectele preferate a oamenilor de ştiinţă şi publiciştilor de la noi, pornind de la faptul că această latură a spiritualităţii noastre a contribuit considerabil la formarea şi păstrarea identităţii naţionale a românor bănățeni atât pe timpul dualismului austro-ungar, cât şi în cadrul regatului  iugoslav şi al Iugoslaviei postbelice.

Numeroasele monografii, studii, articole şi alte contribuţii, elaborate de profesori universitari, doctori în ştiinţă, dar şi de publicişti şi chiar ţărani–cărturari, au scos la lumina zilei informaţii deosebit de interesante şi de o valoare istorică incontestabilă care vin să completeze imaginea începuturilor şi a perioadelor de glorie a mişcării culturale românești, dar şi a problemelor întâmpinate de intelectuali, activiştii cultu-rali, publicişti şi alţi oameni de cultură. Amintim, printre acestea, contribuţiile profesorului Radu Flora, care atât prin lucrările ştiinţifice pe care le-a publicat, cât şi prin activitatea sa în calitate de preşedinte al S.L.R., reuşeşeşte să pună bazele istoriografiei noastre culturale, dar şi a unei ample acţiuni de cercetare şi colectare a documentelor scrise şi a surselor orale referitoare la trecutul nostru cultural, fără a marginaliza contribuţiile predecesorilor săi în acest domeniu.

Cu această ocazie, ne-am propus să prezentăm câteva aspecte ale activităţii culturale în Banatul sârbesc în faza sa timpurie de dezvoltare, bazate pe surse necunoscute sau mai puţin cunoscute istoriografiei noastre culturale şi celor preocupaţi de acest subiect.

Vom începe cu câteva menţionări ale activităţii corului român din Satu Nou, localitate cu bogate tradiţii culturale. Este vorba despre una dintre primele formaţiuni corale româneşti din Banatul sârbesc, înfiinţată în îndepărtatul an 1870. Datele furnizate de revista Albina, redactată de Andrei Mocioni, ne arată că activitatea acestui cor a fost deosebit de bogată încă din primii ani de funcţionare a sa. Aminitim în acest context concertul ţinut pe data de 13/25 februarie 1875, „în favoarea fondului scolastic confesional din loc”1, intenţia organizatorilor fiind de a arenda pământ pentru necesităţile şcolii confesionale. Pe lângă localnici, la eveniment participă spectatori şi din alte localităţi, precum Nicolinţ, Sân-Mihai, Maramorac, desigur luând în considerare faptul că astfel de evenimente culturale încă reprezentau o raritate în zonă, numărul reuniunilor culturale româneşti fiind în această perioadă încă deosebit de mic. Suma colectată de la biletele de intrare a fost de 54 florini şi 70 cr., donaţii benevole fiind ajunse de la însăşi episcopul Ioan Popasu (5 florini), secretarul consistorial Ioan Bartolomeiu (1 fl.), arhimandritul Filaret Musta (1 fl.), profesorul de teologie I. Nemoianu (1 fl.), notarul comunal din Satu Nou – Nicolae Ciavoşchi (1 fl.) şi de la un avocat român anonim din Panciova (3,50 fl. în argint), care a mai donat şi câteva obiecte pentru necesităţile şcolii, dorind însă insistent să nu i se publice numele. Păcat pentru noi, motiv pentru a nu putea identifica această persoană care probabil îl reprezintă pe primul avocat român din oraşul de pe Timiş, găsit aici cu cel puţin jumătate de deceniu înaintea primului avocat român din Panciova cunoscut nouă, Petru Tisu, venit aici la 1882. Din raportul corespondentului de la acest concert mai aflăm şi alte informații interesante. Anume, din banii colectaţi s-au cheltuit anumite sume pentru decorarea cortinei, iluminare şi „serviţiu”, pentru tipărirea biletelor, pentru muzică şi trimiterea invitaţiilor. Pentru toate acestea s-au cheltuit în total 36, 47 fl, dintre care cel mai mult pentru muzică – 10 florini. Din aceasta putem să înţelegem că reuniunea nu avea formaţie muzicală proprie, ci desigur că a fost nevoită să angajeze vreo orchestră sau taraf profesionist pentru această ocazie. În articol nu este dat programul concertului, nici numele participanţilor, dar oricum, este una din primele atestări a unei manifestări culturale la românii din Satu Nou despre care avem date cât de cât mai concrete.

Dintr-un alt text însă, chiar mai vechi decât cel precedent, aflăm câteva mai multe detalii despre componenţa corului român din Satu Nou. Acesta a participat, anume, la ceremonia sfinţirii capelei ortodoxe române din Doloave2, care a avut loc pe date de 22 octombrie 1872.

Corul din satu nou, 1910

Sfinţirea capelei, adaptată în edificul şcolar în urma despărţirii bisericeşti de la Doloave, clădire  pe care românii au primit-o cu ocazia separării, a fost săvârşită de primul administrator al protopopiatului ortodox român al Panciovei, Simeon Dimitrievici, asistat de preoţii Pavel Militariu şi Petru Popoviciu. Corul din Satu Nou, care dă răspunsurile liturgice, este alcătuit din 13 membrii, şi anume Petru Mioşcu, Iosif Manciu, I. Rusovanu, L. Guguleanu, St(efan) Balnojanu şi „8 învăţăcei, cari cu ariile lor armonioase, compuse în quartet de d-l Petru Mioşcu, învăţător în Satu Nou, puseră în sacră uimire pe toţi ascultătorii”. După terminarea slujbei de sfinţire a capelei, s-a organizat „un banchet strălucit, la care luară parte domni mai numeroşi”. Toastele, care erau atât de obişnuite în acele timpuri, au fost rostite de protopopul Simeon Dimitrievici, ridicate în cinstea împăratului, a mitropolitului Şaguna, a episcopului Popasu şi a altor personalităţi, pe care autorul anonim al articolului nu le numeşte. „La toate aceste închinări, corul vocal prin diferite arii naţionale delecta pre ascultători şi primi din partea oaspeţilor nenumărate aplauze, şi astfel împreună se petrecu până noaptea târziu”.

Vom mai aminti încă câteva consemnări referitoare la activitatea culturală la Satu Nou, ce e drept câteva decenii mai târziu, spre sfârşitul stăpânirii austro-ungare. După cum se practica, presa relata de la astfel de evenimente, în condiţiile în care la acestea au participat persoane care aveau capacitatea şi bunăvoinţa de a scrie un articol pentru publicare. Astfel, în Românul din Arad apare în 1911 următorul text: „Corul bisericesc gr. ort. român din Satul Nou invită la concertul urmat de dans ce-l va aranja la 4 martie 1911 (în presara Duminicii lăsatului de brânză) în ospătăria d-lui I. Kling. Începutul la 8 ore seara. Suprasolviri se primesc cu mulţămită. Venitul curat e destinat pentru fondul Corului bisericesc. Preţul de intrare: loc I. 1,4 coroane, loc. II. 1 coroană, loc III pentru ţărani 70 fileri. Programul: Vivandiera, cor bărbătsc de G. Dima, Povestea privighetoarei de Dulfu, predată de d. R. Balnojan, Noaptea cosolatoare, cor bărbătesc de Porumbescu, Hodja Murat paşa 1604 de Alexandri, predat de conducătorul corului, Săraci cărările mele, cor bărbătesc de Sequens, Dăscăliţa de O. Goga, predată de d-şoara Viorica Rudneanu, Ce te legeni codrule, cor bărbătesc de*, Şoldan viteazul, monolog de Alexandri, predat de coristul A. Bogdan. În pauză se va juca Bătuta şi Căluşerul”.3

Puţin ieşit din contextul articolelor anterioare este textul semnat de Romulus Balnojan, oficiant de bancă din Satu Nou, membru al Corului român, care pe paginile gazetei Românul intră în polemică cu Alexandru Ţinţariu, scriitor din Panciova şi corespondent fidel al publicaţiei amintite, dar şi a altor publicaţii din această perioadă. Articolele lui Alexandru Ţinţariu din aceşti ani încercau să prezinte aspectul negativ al civilizaţiei rurale româneşti din zona Panciovei, cu scopul ca, atrăgând atenţia supra acestora, să pornească o campanie şi o acţiune mai amplă de depăşire a acestei situaţii şi de emancipare a ţăranului român. Iată, însă, că un articol al lui Ţinţariu a provocat nemulţumirea lui Balnojan din Satu Nou, care îl acuză de faptul că acesta ştie doar să critice, el însuşi fiind deosebit de pasiv în viaţa culturală a românilor din Panciova. În acest context, Balnojan aminteşte „petrecerea românilor din Panciova”, organizată pe 14 februarie 1914, cu concursul corului din Satu Nou.4

Amănunte ceva mai concrete referitoare la acest eveniment cultural aflăm din replica lui Alexandru Ţinţariu5, în care acesta încearcă să-şi motiveze absenţa sa de la concert, respectiv să conteste observaţia lui Balnojan că „nu ia parte activă la nimic”. Din cuvintele lui Ţinţariu aflăm că organizatorii concertului l-au angajat pe un alt activist cultural din Satu Nou – Traian Boleanţu, să pregătească diletanţii pentru concert, inclusiv o piesă de teatru, la care acesta a intrat în contact cu scriitorul Ţinţariu, propunându-i jucarea piesei de teatru „Aşa a fost să fie” a acestui autor. Ţinţariu i-a atras atenţia lui Boleanţu că  în urmă cu trei ani (deci, prin 1911), a avut neplăceri chiar cu montarea acestei piese la un concert la Panciova şi că de aceea nu doreşte ca această piesă să fie pregătită pentru noul concert. Nu ştim despre ce scandal este vorba, dar Ţinţariu a fost categoric, exclamând: „De ce să scormonim un foc, care abia a putut fi stâns şi care a produs atâtea ravagii”. Boleanţu a înţeles mesajul şi a pregătit o altă piesă de teatru. Şi iată că, acum, Ţinţariu îi replică lui Balnojan, oferindu-ne astfel mici crâmpeie necunoscute din viaţa culturală şi problemele pe care le întâmpinau activiştii culturali români din Satu Nou şi Panciova în anii premergători Marelui Război. Şi, pentru a dovedi fermitatea lui Ţinţariu în apărarea principiilor sale şi în dorinţa sa vie de a atrage atenţia asupra realităţii prezente în satul românesc din Banat, reproducem ultimul pasaj din acest text-replică: „Înainte cu vreo 14 ani şi eu tot aşa am văzut lucrurile, cum le vezi tu acuma. Atunci lăudam tot şi toate – fără să amintesc de multele rele ce ne stăpânesc. Şi, Doamne, cât de bine îmi mai mergea. Dar, şti, nestatornicia omului! Odată am ajuns la convingerea că nu e bine ce fac. Mi-an întors cojocul. Adică, am început să scriu adevărul. Îndată însă am – încurcat-o. Nimeni nu îmi mai zâmbea cu prietenie, nime nu mă mai invita la bere, nime nu mă mai bătea pe umăr, nime nu mai zicea că am „peană bună”. De atunci nu am mai descurcat-o. Şi, păcatele mele, nici nu cred că s-o mai descurc vreodată.”

Este bine că în presa de odinioară apar şi astfel de articole, care prezintă şi partea negativă a realităţii culturale din anii de la răspântie de veacuri, pentru o cunoaştere mai bună a adevăratei situaţii în acest domeniu al vieţii sociale româneşti din Banatul sârbesc. Amintim în acest sens şi articolul publicat de Teodor Filipescu, domiciliat la Sarajevo, în Bosnia, chimist şi publicist, bun cunoscător al poziţiei românilor de pe întreg cuprinsul Peninsulei Balcanice. Din cuvintele scrise de acesta ne dăm seama că este bine informat şi despre poziţia românilor din zona Panciovei şi că a şi vizitat unele dintre aceste localităţi. Purtând o polemică în revista lui O. Goga Ţara noastră6, Filipescu aminteşte de situaţia culturală nefavorabilă în care se găsesc românii din Banatul de sud şi de cauzele sârbizării acestora în unele localităţi, susţinând că „în Satu Nou şi Doloave nu dai de Român care ştie bine vorbi româneşte, sau care să nu-şi fi sârbizat numele. În comuna Glogon, care numără 1000 de români, de o stare materială foarte bună, s-a statificat şcoala românească anul trecut, acolo nici un român nu e membru la Despărţământul Astrei. Vreo petrecere, concert, şezătoare literară românească, reuniune de cântăreţi români la Glogoni, Ofcea, Panciova, Satul Nou, Doloave etc. nu s-a pomenit. Limba românească nu e nici într-o parte a Ungariei (de atunci – MM) atât de neglijată, ca în aceste părţi ale Banatului.” Credem că Filipescu a exagerat în unele din afirmaţiile sale, însă totuşi intervenţia sa reprezintă un indice foarte clar al problemelor cu care se confruntau românii din aceste localităţi în anii începutului de secol XX. Situaţia în ceea ce priveşte activitatea culturală în unele dintre aceste localităţi era cu mult mai favorabilă decât ce susţinea Filipescu, astfel la Doloave corul român atingea apogeul dezvoltării sale sub conducerea învăţătorului Romulus Roman, iar despre activitatea culturală a românilor din Satu Nou am dat câteva exemple grăitoare în rândurile de mai sus, adăugând la aceasta şi faptul că la Satu Nou agentura Astrei avea Casă culturală proprie, inaugurată în 12 iulie 1914, dar după declararea războiului pusă la dispoziţia armatei austro-ungare pentru birouri, spital etc.7

Articolele din presă reprezintă desigur u sursă deosebit de valoroasă pentru o mai bună cunoaștere a acestei teme. Şi după cum s-a exprimat istoricul Ion Dejan în titlul cărţii sale: „Cercetarea continuă!”, generaţiile de azi de oameni de ştiinţă şi publicişti continuă cu acelaşi zel, cu succes mai mare sau mai mic, munca de colectare a surselor referitoare la istoria culturală a românilor din Banatul sârbesc, elaborând lucrări noi care tratează acest subiect.

Dr. Mircea Măran

Note:

1  Albina, nr. 17, 20 martie/1 aprilie 1875, p. 5.

2  Albina, nr. 87, 5/17 noiembrie 1872.

3 Românul, Arad, nr. 37/1911, p. 8.

4 Românul, nr. 41, 5 martie 1914, p. 7.

5 Românul, nr. 48, 13 martie 1914, p. 7.

6 Teodor Filipescu, “Glasul poporului”,

în Ţara noastră, Sibiu, nr. 12/1908, p. 100.

7 Transilvania, nr. 7-12, 1 decembrie 1915.