Istorie si culturaNoutăți

Biblioteca populară

Biblioteca

Este cert faptul că cele mai vechi biblioteci din satele cu populaţie românească au fost bibliotecile parohiale din cadrul bisericilor.(1) În secolul al XIX-lea începe perioada de înflorire a sistemului bibliotecar (cataloagele structurale, apare profesia de bibliotecar şi revistele de biblioteconomie).

În perioada postbelică, biblioteca devine centrul cultural destinat răspândirii educaţiei, culturii, chiar şi distracţiei pentru straturi largi ale populaţiei.(2)
La Seleuş, biblioteca a fost înfiinţată în anul 1907, iar intemeietorul a fost Mihai Pepenariu.(3) În anul 1946, dascălul Constantin Arhire relatează secţiei de cultură din Alibunar că în Seleuş, pe lângă Uniunea Culturală, există o bibliotecă românească cu 150 de membri, iar pe parcursul anului au achiziţionat 400 de cărţi cu suma de 600 dinari. În această perioadă cetăţenii au donat bibliotecii un fond de 150 de cărţi, iar biblioteca dispunea în total de 795 de cărţi şi 20 de cărţi de teatru. În următorii ani, un număr considerabil de cărţi a dispărut, astfel la începutul anului 1948 biblioteca avea doar 351 de cărţi. Tot în acest an, biblioteca se reorganizează şi primeşte o sală de lectură. Este interesant numărul abonaţilor la ziarele timpului: Libertatea – 193; Politika – 6; Borba – 32; Slobodna Vojvodina – 2 şi Glas – 3, iar 120 de elevi au fost abonaţi la revista „Bucuria pionierilor” şi 25 la revista „Pionir”.(4) În raportul prezentat de bibliotecarul Boba Trifu (25 septembrie 1949), la Adunarea Generală a Uniunii Culturale, reiese că biblioteca avea un fond de 350 de cărţi şi chiar unele foarte vechi. Amintim câteva titluri: „Foloasele învăţăturii” de Petre Dulfu, tipărită în 1911; „Cuib de rândunică” de Victor Stanciu (1916); „Ştefan cel Mare” de Alexandru Lăpădatu (1904); „Convorbiri pedagogice” de E. Hodoş (1898); „Nuvele” de Enric Sienkiewicz (1910); „Cum să vă păziţi de boală sifilitică” de Manoilă Rossignon (1906); „În livadă” de J. Rossignon (1909); „Suflete stinghere” de Liviu Marian (1910); „Nicolae Iorga” de Avram Corcea (1912); „Bolile lipicioase” de Iulian Chitu (1914); „Nutreţul măiestrit” de Ioan F. Negruţiu (1912); „Din vremuri apuse” de Iudita Secula (1899); „Cântarea României” de V. I. Apostolescu (1914); „Pomicultura” de Iosif Bălan (1909); „Alcoolismul” de Marcu Izidor (1907); „Însemnătatea meseriilor” de Arsenin Vlaicu (1896); „Iancu de Humpad” de Iosif Bălan (1897); „Cartea plugarilor” de Ioan Georgescu (1899); „Graiul Ardelenesc” de A. Suluţ Carpenişeanu (1890) şi altele.
În anul 1950 biblioteca avea 990 de titluri, a organizat o serată literară şi două recenzii de carte.(5)
În acest răstimp, majoritatea bibliotecilor nu dispuneau de încăperi corespunzătoare ceea ce a făcut ca şi accesibilitatea la cărţi să fie redusă. Cărţile se găseau răspândite prin locuinţele cadrelor didactice, în tavanele şcolilor şi bisericilor, cancelariile învăţătorilor sau a cooperativelor ţărăneşti şi agricole. La Alibunar s-a închiriat o încăpere pentru bibliotecă. În centrul Cuvin, la Deliblata şi Maramorac (localităţi mixte), biblioteca şi sălile de lectură au fost instalate în căminele cooperativelor.(6)
La începutul anului 1955, conform statisticii bibliotecarilor din 18 aşezări româneşti în care funcţionau bibliotecile, deducem că acestea dispuneau de 24.523 cărţi dintre care 10.000 de titluri în limba română. Uzdinul în anul 1956 are 4410 locuitori, iar la biblioteca locală se găseau doar 695 de titluri, ceea ce nu se poate considera un fond de cărţi satisfăcător.(7)
Bibliotecile populare au fost constituite ca forme importante de culturalizare a maselor largi de populaţie. Nu exista localitate cu populaţie românească fără bibliotecă. În unele aşezări biblioteca este cercetată de un număr impresionant de cititori, iar în altele praful s-a aşternut pe carte. În timpul perioadei de vară activitatea unor biblioteci nu s-a simţit aproape defel. Rolul învăţătorilor, bibliotecarilor şi al intelectualilor din sat a fost socotit primordial la răspândirea cărţii şi ridicarea nivelului cultural. Regretatul prof. Dr. Gligor Popi, vizitând bibliotecile populare în perioada postbelică a constatat că unele funcţionau foarte bine (Ecica, Alibunar), iar altele stagnau în activitatea lor. O cauză a stagnării bibliotecilor a fost mic- şorarea numărului cărţilor în loc să crească. Bibliotecarii sau unii indivizi şi-au creat biblioteci proprii din cărţile care aparţineau bibliotecii satului, folosindu-le doar câteva persoane. În această situaţie, cetăţenii n-au acces la ele, indiferent că în realitate sunt proprietatea întregului sat.(8)
Exemplul pe care îl dăm este Societatea Culturală „Doina” din Marcovăţ, în apropiere de Vârşeţ, unde la Adunarea anuală a Societăţii (1948), biblioteca dispunea de 230 cărţi din 930 câte existau în trecut. Biblioteca şi sala de citire funcţionau în încăperile cârciumei cooperativei şi folosea un aparat de radio dotat de cooperativa locală.(9)
Biblioteca populară din Ecica a servit un exemplu tuturor bibliotecilor populare din Banat în primii ani postbelici. Meritul îi revenea ţăranului Petru Cădărean, care a frecventat un curs de bibliotecari la Zrenjanin. Prin angajamentul personal a reorganizat instituţia de cultură care figura doar pe hârtie. În scurt timp a reparat geamurile şi uşa bibliotecii, a zugrăvit încăperile introducând curentul electric. A abonat biblioteca la ziarele cotidiene ale timpului. Sprijin şi logistică a primit biblioteca din Ecica de la Comitetul Frontului Antifascist al Femeilor, iar Comitetul Popular Local a rămas indiferent faţă de problemele bibliotecii. Preşedintele Comitetului Popular la cererea bibliotecii de a se pune la dispoziţie patru scaune frânte pentru a fi reparate şi menite cititorilor, a refuzat categoric. Biblioteca din Ecica dispunea în acel moment de 1195 volume şi 126 membri. În iarna anului 1948 s-au ţinut trei consfătuiri la care s-au citit operele marilor scriitori, s-au organizat mai multe conferinţe pentru membrii bibliotecii cu caracter instructiv. Biblioteca din Ecica a demonstrat că se poate organiza fără mari posibilităţi materiale şi financiare.(10) La Straja, în aceeaşi perioadă bibliotecar a fost iarăşi un ţăran, Ioan Licăreţ, iar în bibliotecă se găseau 1051 de cărţi.(11)
În viaţa satului bănăţean, prin bibliotecă s-a promovat cartea în popor. Neglijarea bibliotecii lăsa un gol mare în viaţa culturală a satului la mijlocul secolului al XX-lea. La Voivodinţ, datorită indiferenţei comitetului Societăţii Culturale „George Coşbuc”, biblioteca exista doar pe hârtie, iar în deceniile următoare, s-a organizat în adevăratul sens al cuvântului devenind focar de răspândire al culturii.(12)
La Sân-Mihai (Lokve) biblioteca și respectiv sala de lectură, funcţionau zilnic între orele 17–23. În lipsa unui bibliotecar, s-au perindat câte un membru al Societăţii şi un învăţător. Din anul 1954 biblioteca îşi măreşte inventarul primind cărţi în valoare de 10.000 dinari de la Uniunea Culturală a Românilor. Ziarele şi revistele erau puse la dispoziţia cititorilor din partea Şcolii (Lumina, Comunismul, Crvena Zvezda, Partizan), din partea cooperativei (Poljoprivrednik şi Zadruga), din partea Societăţii Culturale (Libertatea, Politika, Borba, Sport, Pančevac, Jež). În sală exista şi un televizor.(13)
Societatea Culturală Ion Creangă din Mărghita, în anul 1951 dispunea de o bibliotecă de peste 370 de cărţi şi o sală de lectură. Societatea culturală a organizat în cadrul bibliotecii şezători literare cu sprijinul studenţilor români. Una din nume- roasele serate literare a fost dedicată operei scriitorului Ion Creangă al cărui nume îl purta societatea din localitate. Studentul Nicolae Popov a prezentat un referat citindu-se fragmente din opera marelui scriitor român. Studentul Petru Sârbu a pregătit un referat despre viaţa şi opera poetului Mihai Eminescu, iar învăţătorii Panta Cebzan şi Nicolae Nicola au citit poezii din opera eminesciană.(14)
Până în anul 1959, unele biblioteci din satele româneşti nu au procurat cărţi apărute la Casa de Editură Libertatea, care în acest interval a editat circa 200 de titluri. Este de remarcat că biblioteca din Ecica nu avea niciun titlu, iar Râtişorul şi Srediştea Mică un singur titlu. În general, fondurile de cărţi ale bibliotecilor au fost sărace şi lipsite de mijloace materiale.(15)
În 8 februarie 1951 la sediul Comitetului Cultural al Românilor s-a organizat o consfătuire a bibliotecarilor din bibliotecile populare. Bibliotecarii sau reprezentanţii societăţilor culturale în cadrul cărora activează bibliotecile au prezentat activitatea, starea şi mijloacele de existenţă. În majoritatea localităţilor bibliotecile populare şi-au îndeplinit rolul şi menirea, însă la Vlăicovăţ nu exista bibliotecă, iar conducerea societăţii culturale şi organizaţiile de masă nu au luat măsuri pentru înfiinţarea biblio- tecii. Concluziile şi hotărârile au fost trimise printr-o circulară tuturor bibliotecilor populare şi societăţilor culturale, care, printre altele, conţinea următoarele:
– Alcătuirea unui catalog al tuturor cărţilor cu titlul cărţilor şi numele autorului;
– Să se ducă lupta permanent pentru mărirea numărului cărţilor şi organizarea expoziţiilor de carte;
– Înfiinţarea bibliotecilor populare unde nu existau;
– Colecţionarea publicaţiilor în limba română;
– Prezentarea și lansarea cărţilor noi editate;
– Înlăturarea din bibliotecile populare a cărţilor care nu corespund luptei popoarelor pentru construirea socialismului;
– Înfiinţarea sălilor de lectură acolo unde nu există;
– Procurarea aparatului de radio pentru atragerea poporului în sălile de lectură;
– Înfiinţarea grupurilor de citire cu sprijinul autorităţilor populare.(16)
La Seleuş, în sala de lectură s-a putut juca şah şi asculta radio începând cu anul 1952. Biblioteca seleuşană a fost în componenţa Societăţii Culturale „Unirea”, având un fond de 1678 de cărţi şi 54 de membri, fără sală de lectură. În anul următor numărul de cărţi al bibliotecii a fost de 850 de cărţi. Biblioteca a fost condusă de Ion Popa şi avea aproape 150 de cititori activi. Activitatea bibliotecii în anii următori nu este în măsură corespunzătoare cunoscută, fără date concrete, până în anul 1965, când şi-a îmbogăţit fondul de carte.(17)
Autorităţile comuniste au insistat asupra deschiderii de biblioteci în toate localităţile, ceea ce a reprezentat o posibilitate de propagare a ideologiei comuniste. Pe parcursul anilor s-au înlăturat cărţile antebelice care nu corespundeau din punct de vedere ideologic. Se insista în mod special asupra procurării ziarelor. În anul 1957, biblioteca din Vladimirovaţ avea înscrişi 180 de membrii, posedând un fond de 1500 de cărţi, ziare şi reviste. În perioada postbelică au fost angajaţi ca bibliotecari Petru Şteflea şi Anka Soldat, iar prin preluarea funcţiei de director al Căminului Cultural de către Simeon Condan în anul 1962, el preia şi postul de bibliotecar.(18)
Pe parcursul timpului s-au înregistrat numeroase critici la adresa inactivităţii bibliotecilor prin satele româneşti. Criticile au fost semnalate în ziarul Libertatea. Exemplul pe care îl relatăm este localitatea Coştei, care în anul 1953 biblioteca a fost neglijată din partea activiştilor culturali şi conducerii Societăţii Culturale Mihai Eminescu. Coşteienii s-au simţit sesizaţi şi în scurt timp au amenajat biblioteca Societăţii Culturale şi au numit bibliotecar aşa că lucrurile s-au cristalizat relativ repede. Paralel, s-a amenajat şi biblioteca cooperativei ţărăneşti şi o sală de lectură şi s-a reparat radioul. Prin urmare, critica şi-a atins scopul, iar la Coştei s-au deschis două biblioteci.(19)
Biblioteca Societăţii Culturale Valeriu Docna din Satu Nou, funcţiona în una din încăperile Şcolii generale din localitate. Biblioteca avea un fond de 336 de cărţi (1949), în genere cărţi politice, ştiinţifice şi foarte puţin beletristică. Funcţia de bibliotecar a îndeplinit-o Ion Ardelean. Biblioteca a fost abonată la toate publicaţiile care apar în limba română (Libertatea, Lumina, Bucuria Copiilor) şi la două reviste sârbeşti (Naša dela, Kulturni život).(20)
Biblioteca din Alibunar care poseda cărţi româneşti funcţiona în cadrul Societăţii Culturale Doina, iar cea sârbească în cadrul Societăţii Culturale Nušić. Odată cu reorganizarea, biblioteca românească poseda 1232 cărţi, iar cea sârbească 612 cărţi. Din anul 1952 cele două biblioteci se unifică şi se formează pentru prima dată o instituţie aparte – Biblioteca populară. În primii ani postbelici bibliotecar a fost Dalea Moise. Începând cu anul 1952 la Alibunar funcţionează o singură bibliotecă cu un fond de peste 2800 cărţi, dintre care circa 650 în limba română. În post de bibliotecară cu salariul lunar de 6.370 dinari a fost numită Nataša Francuski. Biblioteca dispune de sala de lectură cu inventar nou, a fost abonată la zece ziare şi opt reviste şi era dotată cu un aparat de radio. Biblioteca numără 415 membrii dintre care 97 români iar restul erau sârbi sau de alte naţionalităţi. Situaţia socială a membrilor a fost următoarea: ţărani 32, gospodine 61, meseriaşi 30, funcţionari 125, ucenici 34, elevi de şcoală generală 83, cadre didactice 24 şi alte categorii 30. După terminarea celui de-al doilea război mondial, au fost înlăturate toate titlurile ce se considerau cu conţinut ideologic negativ. Regimul comunist şi persoanele care au făcut revizuirea cărţilor au fost convinse că tot ce-i din perioada care a rămas în urmă, trebuie distrus (un număr considerabil de cărţi valoroase au ars).
Începând cu anul 1954, în cadrul bibliotecii s-a înfiinţat redacţia care va pregăti programul de radio difuziune locală. Emiterea s-a realizat cu difuzoarele amplasate în diferite părţi ale localităţii. Tot în anul 1954 se înfiinţează biblioteca cercuală, cu sediul la Alibunar. Din 1960 biblioteca funcţionează ca unitate aparte în cadrul Căminului cultural.(21)
În acest răstimp tot mai multă atenţie se acordă bibliotecilor din partea auto- rităţilor. Biblioteca din Biserica Albă, pe lângă încăperile moderne, dispunea de un fond de peste 4000 cărţi (sârbă, română, maghiară, engleză, franceză, germană etc), în total 900 de membri (în anul 1950 a avut 200 de membri). Sala de lectură a fost vizitată zilnic de 70–80 cetăţeni.(22)
În anul 1961, biblioteca din Uzdin şi-a mărit fondul de cărţi şi dispunea de 2500 cărţi.(23) Fondul de cărţi s-a mărit substanţial începând cu anul 1962, odată cu deschiderea spre occident a comunismului titoist şi normalizarea relaţiilor cu Pactul de la Varşovia.(24)
În localităţile în care existau biblioteci, au apărut pe parcurs o sumedenie de neajunsuri care împiedicau activitatea justă şi dezvoltarea bibliotecilor. Un număr mare de biblioteci nu dispunea de numărul suficient de cărţi care să satisfacă interesele şi diversitatea cetăţenilor. Multe biblioteci aveau cărţi vechi şi neactuale care deseori compromiteau bibliotecile ca instituţii culturale. Existau mari dispro- porţii între numărul cărţilor şi necesităţile culturale. La mijlocul secolului trecut, situaţia de 0,72 de cărţi la un locuitor din Voivodina a fost foarte dificilă. În Serbia reţeaua sălilor de lectură nu a fost una dezvoltată. În cadrul celor 1512 biblioteci de tip general, au funcţionat doar 870 de săli de lectură.(25)
Conform datelor statistice, în anul 1962, Voivodina s-a bucurat de o reţea largă de biblioteci, iar fondul de cărţi în proprietatea diferitelor biblioteci s-a estimat la peste un milion de volume. Atât numărul bibliotecilor cât şi al cărţilor, reprezenta o bogăţie culturală imensă care contribuia într-o măsură însemnată la ridicarea nivelului cultural al maselor largi populare.
Noua lege republicană referitor la biblioteci (1962) prevedea înregistrarea bibliotecilor, adoptarea regulamentelor de activitate şi determinarea poziţiei lor şi a modului de finanţare se traduc anevoios în notă, de multe ori cu întârzieri nejustificate. Bibliotecile din centrele județene şi oraşe, a căror activitate s-a desfăşurat în cadrul unei anumite unităţi teritorial- administrative, datorită fondului bogat de cărţi, aveau rolul de a deservi cu cărţi pe timp limitat bibliotecile rurale, care n-au posibilităţi materiale mari. În aceste condiţii, cititorii de la sate aveau la dispoziţie colecţii de cărţi şi titluri care nu se găseau în biblioteca locală.(26)
Din păcate în zilele noastre bibliotecile din satele românești aproape au dispărut complet în negura timpului, de mult apus.
Dr. Dorinel Stan

Note:
1 Mircea Măran, Vladimirovac (Petrovasâla) pagini de istorie culturală, Novi Sad 1998, Editura Fundaţiei, p. 134
2 Milena Dragičević-Šešić, Branimir Stojković, Cultura, management, mediere, marketing, p. 92
3 „Lumina”, Panciova, 1953, nr. 5–6, pag. 14
4 Aurel Bojin, Seleuş – un secol de activitate culturală, Comunitatea Locală din Seleuş, 1990, p. 143
5 Arhiva din Panciova, Narodni odbor sreza Alibunarskog, nr. 1447/1952
6 „Libertatea”, Panciova, 12 februarie 1953, p. 5
7 Gligor Popi, Românii din Banatul sârbesc (1941–1996), vol. II, Panciova, p. 353
8 Gligor Popi, Bibliotecile populare – adevărate focare de cultură la sate, „Libertatea”, decembrie 1951
9 Comunitatea Locală din Marcovăţ, Proces verbal nr. 121/3, 1948
10 „Libertatea”, martie 1948, p. 4
11 „Libertatea”, anul 1949, p. 5
12 „Libertatea”, anul 1949, p. 4
13 Pavel Gătăianţu, Panta Bagiu, Locve ieri şi astăzi, Novi Sad, Editura „Libertatea”, 1989, p. 210
14 Informaţii furnizate de Panta Cebzan
15 „Lumina”, nr. 3–4, anul 1961, p. 200
16 „Libertatea”, 1951, p. 5
17 Ion Bojin, Din trecutul satului Seleuş, „Lumina” nr. 5–6, p. 270
18 Mircea Măran, Vladimirovac-Petrovasâla 1908–2008, Panciova, Editura „Libertatea”, 2008, p. 191
19 „Libertatea”, anul 1953, p. 6
20 Ibidem
21 Gligor Popi și alții, Monografia Alibunarului, Alibunar, Editura C.R.I., 1998, p. 147
22 „Libertatea”, 19 octombrie 1954, p. 5
23 „Lumina”, nr. 3–4, anul 1961, p. 200
24 Mircea Măran, Kulturne prilike kod Rumuna u Banatu 1945–1952, p. 197
25 Cornel Bălica, Bibliotecile şi sălile de lectură prezintă un factor important în cultura P. A. Voivodina, „Libertatea”, 24 martie 1960, p. 6
26 „Libertatea”, 11 februarie 1962, p. 6

You may also like

Comments are closed.