Valea cu Cer

valea1

 

Nu ştiu de unde şi când a primit această denumire, dar aşa i−au zis bunicii bunicilor noştri, sau poate că rădăcina numelui este învăluită în valurile vremii, a timpului ce ştie atât de inevitabil să lase urme şi amprente. Este cert că noi ne−am obişnuit cu acest nume, nu numai pentru că sună frumos, pentru că într−adevăr sună foarte frumos, ci, pur şi simplu pentru că simboliza ceva al nostru care ne aparţinea doar nouă nicolincenilor, din moşi strămoşi şi nu mai putea să existe în altă parte şi în alte locuri.
Şi dacă stai bine şi te gândeşti şi încerci să analizize cele două cuvinte, care prin sensul şi esenţa lor sunt cu totul contradictorii, pentru că acolo unde există vale, nu mai are ce căuta un cer, mai ales că el, în sensul clar al cuvântului, dar şi în imaginaţia ta subînţelege înălţimile, bolta cerească, sublimul, locul care este mai apoape de soare şi de Dumnezeu. Iar valea, poate fi belşugul, locul unde omul se află la loc scutit de vânturi şi urgii, locul unde îşi pune temelia căminului, locul unde şi−i creşte pe cei dragi. În jurul lui sunt dealurile cu coastele lor mănoase, unde orice sămânţă aruncată în glia neagră prinde rădăcini şi aduce rod.
Şi poate că într−adevăr aici, în timpuri îndepărtate, despre care noi nu avem cum să ştim ce şi cum a fost, aici, în această Vale cu Cer, a fost o aşezare umană, care printr−un miracol a dispărut demult. Documente certe nu prea există, dar cineva a spus că această aşezare ar fi existat într−adevăr, şi care cu timpul, poate din cauza ploilor ce ştiau să−şi stăvilească apele pe fundul vestitei văi, i−au făcut să plece, poate chiar pe Dealul Dâlmei din apropiere, sau poate aici, unde îşi are vatra Nicolinţul de azi, sau poate aiurea, în alte părţi necunoscute şi necercetate de nimeni. Rămânem doar cu presupunerea, pentru că cercetări arheologice nu s−au făcut aici pentru a vedea ce şi cum stau lucrurile.
Despre Valea cu Cer, am auzit vorbindu−se în casa mea, în toate casele nicolicenilor care aveau butuci de vie pe Dealul Dâlmei. Şi aveau aproape toţi, pentru că acela care nu avea o colibă sau o căsuţă mică, mică, cu ferestrele cât pumnul străjuită de umbra nucilor bătrâni, nu era considerat om la casa lui şi gospodar în toată firea. Iar drumul care te ducea spre Dealul Dâlmei era unic, acela care trecea prin Valea cu Cer. În imaginaţia mea de copil această vale era un colţ desprins din rai, pentru că aici cerul poate fi atât de jos, sprijinindu−se ca într−un cuib în vestita vale, iar tu, oricât de mic ai fi fost, puteai să atingi cerul cu mâna şi să fi astfel aproape, chiar foarte aproape de tot ce este sfânt şi sacru.valea2

Se ştia că dacă vrei să mergi la vie, şi asta era un eveniment deosebit de important pentru copii, trăsura care se legăna agale printre lanurile de porumb şi grâu urmărea acelaşi drum şerpuit, încărcat de povara prafului răscolit zi de zi de zeci şi zeci de roţi de trăsură şi de copite de cai.
Atunci când părăseai străzile pustii ale satului, pentru că la viile din dealul Dâlmei plecai odată cu cântatul cocoşilor, greierii încă−şi mai acordau chitara, aveai impresia că te avântezi pe căile nebăunuite ale destinului. Şi drumul şerpuia încet, încet printre lanuri de porumb şi grâu dat în pârg iar ici şi colo floarea soarelui aştepta grăbită să spună buna dimineaţa soarelui ce ezita şi tot ezita să apară la orizont. Te învăluia liniştea, şi doar copitele cailor băteau acelaşi ritm, pe acelaşi drum bătut zi de zi de aceleaşi roţi de trăsură. Iar când la orizont, apărea silueta, pentru că de la o aşa depărtare doar siluetă putea să fie, a unui ulm imens care străjuia acolo de ani şi ani, nicolincenii pomeninud−se cu el de când lumea şi pământul, ştiai că aici începe Valea cu Cer, că ai parcurs deja jumătate din drum şi că, de acum în colo, începe miracolul. Şi te tot minunai cât de mari pot să fie minunile lumii, şi de ce tocmai aici, în imensitatea câmpiei bănăţene natura a vrut să−şi joace festele şi să ne dea o vale adâncă şi profundă cu albăstrimea cerului ce vrea să−şi sprijine braţele aici, căutând loc de odihă şi prihană. Şi te întrebi unde ar fi putut rătăci acei strămoşi ai neamului nostru despre care se presupune că ar fi vieţuit aici, când în afară de acelaşi lanuri de porumb, grâu şi floarea soarelui care se înşiruiau într−o ordine bine stabilită, de parcă s−ar fi înţeles s−ă facă aşa, nu poţi vedea nimic. Rămânea doar albăstrimea cerului străpuns de primele raze ale soarelui, care abia acum s−au hotărât să bucure lumea cu căldura lor, coborând din lumi îndepărtate şi aducând aici, momentul sacru al unei posibile apropieri de Dumnezeu.
Acest moment, unic, ce durează doar câteva fracţiuni de secundă, îl poţi trăi doar aici, în acest loc ce poartă atât de sugestivul nume Valea cu Cer. Şi continui drumul cu mai multă lumină în suflet, aşteptând ca la orizont să se contureze Dealul Dâlmei, pe vârful căreia străjuia un alt ulm, poate venit din aceleaşi timpuri ca şi cel lăsat în urma ta, vestindu−ţi că, în sfârşit ai ajuns la capătul drumului tău.
Aici te aşteaptă răcoarea caselor din umbra nucilor, zeama mustoasă a strugurilor şi veşnicii pândari ce stăteu în prag de drum, rezemaţi pe toiag, aşteptând trăsurile ce vin de la sat pentru a auzi ce mai e şi cum mai este pe acasă, cine a mai trecut în lumea umbrelor şi pe la casa cui barza s−a hotărât să aducă un dram de bucurie.
Că ce altceva putea să se întâmple într−un sat simplu, cu oameni simpli peste viaţa cărora timpul trece lin ca apele domoale ale unui râu de şes. Şi de ce nu, dacă cei de acasă, au mai trimis ceva merinde, pentru că aşa se obişnuia dintotdeauna, pentru că pândarii veneau aici în primăvară când dădea colţul ierbii şi plecau târziu, în toamnă târzie când vântul şuiera a pustiu iar iarna se pregătea să−şi scuture albul imaculant.
Azi sunt multe drumuri care duc la viile din dealul Dâlmei, iar trăsurile trase de cai nu mai bat demult drumul ce duce spre Valea cu Cer. Rămân doar aceste frumoase cuvinte ce ascund atât farmec şi mister, cuvinte care simbolizează ceva ce aparţine doar nouă nicolincenilor.

Eufrozina Greoneanţ

%d blogeri au apreciat: