Să ne aducem aminte – Mihail Kogălniceanu

Mihail Kogălniceanu, (n. 6 septembrie 1817, Iaşi – d. 20 iunie 1891, Paris)

Azi se împlinesc 195 de ani de la nașterea lui Mihail Kogălniceanu, Om politic, gazetar, scriitor, „creierul” Unirii Principatelor Românești.

N-aș schimba săraca Moldovă nici pentru întîiul tron din lume„, afirma la Luneville, în Franța, Mihail Kogălniceanu, cel care se considera, pe bună dreptate, „un adevărat fiu al secolului al XIX lea”. Personalitate fascinantă a epocii moderne, spirit pasionat, Mihail Kogălniceanu se situează în fruntea celor mai talentați reprezentanți ai generației pașoptiste contribuind activ în lupta pentru Unirea Principatelor Românești.

Mihail Kogălniceanu este fiu de basarabeni de pe Kogîlnic, dar născut la Iași la 6 septembrie 1817, om politic, democrat, istoric, scriitor, ziarist și orator român. Și-a făcut studiile în Franța și Germania (Berlin). A fost profesor de istorie națională la Academia Mihăileană și membru al Academiei Române, prim-ministru în Moldova (1860-1861), apoi prim-ministru al României (1863-1865). Mihail Kogălniceanu a fost căsătorit cu Ecaterina Jora (1827-1907), văduva colonelului Iorgu Scorțescu.

În 1839, Kogălniceanu redactează „Foaea sătească a prințipatului Moldovei”, publicație nevinovată cu efecte modeste, dar sigure. Rugîndu-se lui Dumnezeu „să ne păstreze români (subl. n.)” în aprilie 1840, în „Întroducție”, publicată în „Arhiva românească”, Mihail Kogălniceanu propune să se publice o colecție a tuturor cronicarilor Valahiei și Moldovei, „spre a le păstra românilor”, colecție ce va fi publicată în 1841 în 6 volume. Avem, deci, o recunoaștere directă de către Kogălniceanu a apartenenței sale la naționalitatea română.

În „Cuvînt pentru deschiderea cursului de istorie națională în Academia Mihăileană”, rostit la 24 noiembrie 1843, M. Kogălniceanu spune, printre altele: „Departe de a fi părtinitorul unui simtiment de ură către celelalte părți a neamului meu, eu privesc ca Patria mea (passim subl. n.), toată acea întindere de loc unde se vorbește românește, și ca istoria națională, istoria Moldaviei întregi, înainte de sfîșierea ei, a Valahiei și a fraților din Transilvania. Această istorie este obiectivul cursului meu; întinzîndu-mă,. .., mai mult asupra întîmplărilor Moldaviei, nu voiu trece subt tăcere și faptele vrednice de însămnat a celorlalte părți a Daciei, și mai ales a românilor din Valahia, cu cari suntem frați și de cruce, și de sînge, și de limbă, și de legi”.

Harta Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei, 1859

Deja în august 1848, în „Dorințele partidei naționale din Moldova”, M. Kogălniceanu propunea Unirea Moldovei cu Muntenia, „o Unire care este dictată atît de vederat prin aceeași origine, limbă, obiceiuri și interese”. El spunea: „…Pe lîngă toate aceste radicale instituții, singurele cari ne pot regenera Patria, apoi partida națională mai propune una, ca cunună tuturor, ca cheia boltei, fără care s-ar prăbuși tot edificiul național; aceasta este Unirea Moldovei cu Țara Românească, Unire dorită de veacuri de toți românii cei mai însemnați ai amînduror Principatelor, o Unire pe care, după spiritul timpurilor, cu armele în mînă au vroit să o săvîrșească Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul, carele și ajunsese a se intitula: Cu mila lui Dumnezeu, Domn al Țării Românești, al Moldovei și al Ardealului”.

Românismul, conștiința națională românească ale moldoveanului M. Kogălniceanu se resimt în fiece frază ieșită de sub pana lui. Din programul ziarului lui M. Kogălniceanu „Steaua Dunării”, care a văzut lumina tiparului la 1 octombrie 1855 (cenzura nu a îngăduit a se numi, potrivit dorinței redactorului, – „Unirea”), reproducem cîteva pasaje care-l caracterizează pe unul dintre cei mai străluciți oameni politici ai Moldovei din sec. XIX: „Acest jurnal este „Steaua Dunării Române”; prin urmare, politica sa nu poate să fie decît politica seculară a românilor, politică națională care – spre onoarea publiciștilor noștri – se urmează și se sprijină de întreaga presă românească,…, politică care se rezumă în aceste cuvinte: autonomia Principatelor, Unirea Principatelor”. „Unitatea Principatelor, scrie Kogălniceanu, a fost visul de aur, țelul isprăvilor a marilor bărbați ai României, a lui Iancu Huniad ca și a lui Ștefan cel Mare, ca și a lui Mihai Viteazul, a lui Vasile Vodă, ca și a lui Matei Basarab. Unirea Principatelor a fost țelul gîndurilor și a celor mai străluciți dintre domnii fanarioți; și cu toată apăsarea străină, totuși legislatorii noștri din 1830 au înscris în articolul 425 al Legii Fundamentale de atunce (Regulamentul organic – notă) aceste cuvinte repetate din secol în secol pînă astăzi de toate inimile române: „Art. 425. Începutul, religia, obiceiurile și asemănarea limbii lăcuitorilor acestor două Principate, precum și trebuințele a ambelor părți, cuprind din însuși descălecarea lor elementele nedespărțitei Uniri, care s-a împiedicat și s-a întîrziat din întîmplătoarele împrejurări. Mîntuitoarele folosuri a rodului ce s-ar naște din întrunirea acestor două țări sunt netăgăduite! etc. etc.”.

Mormîntul lui Mihail Kogălniceanu, Iaşi, România

„Unirea Principatelor, continuă eminentul bărbat al României, inclusiv al Moldovei, este dar dorința vie și logică a marii majorități a românilor”. „Românii, declară Kogălniceanu, au dovedit că sunt demni de libertate”.

În articolul „Profesie de credință” Kogălniceanu declară: „Sunt și voi fi toată viața mea pentru Unirea Principatelor Române (subl. n.). Voturile din 5 și 24 ianuarie 1859, prin care am înălțat pe Alexandru Ioan I pe tronul Principatelor Unite, nefiind decît sublime expresie a eternei dorinți a românilor, voi susține cu orice preț tronul la a cărui fundare am participat și eu”.

La nouă ani de la Revoluția din 1848, Kogălniceanu participă ca deputat de Dorohoi la adunarea ad-hoc de la Iași unde este chemat să se pronunțe în privința Unirii. M. Kogălniceanu nu numai că vroia Unirea Principatelor Române, ci era și un partizan hotărît al independenței românilor. „Dar, spune el, nu poate fi fericire fără libertate, nu poate fi libertate fără putere, nu vom fi puternici decît atunci cînd vom fi uniți”. Ghidat de aceste convingeri, crezînd în idealul Unirii, Kogălniceanu declară următoarele în Adunarea ad-hoc a Moldovei: „Același popor omogen, identic ca nici unul altul, pentru că avem același început, același nume, aceeași limbă, aceeași religie, aceeași istorie, aceeași civilizație, aceleași instituții, aceleași legi și obiceiuri, aceleași temeri și aceleași speranțe, aceleași trebuințe de îndestulat, aceleași hotare de păzit, aceleași dureri în trecut, același viitor de asigurat și, în sfîrșit, aceeași misie de împlinit”.

Cine ar mai putea pune la îndoială, întrebăm noi, conștiința românească a acestui moldovean (moldovean sub aspect teritorial, regional, geografic), a acestui român moldovean cu numele de Mihail Kogălniceanu?

Pe bună dreptate, marele istoric român, tot de origine moldovenească, Nicolae Iorga, spune despre Mihail Kogălniceanu ca este un „genial bărbat de stat” care „domină ca un uriaș istoria modernă a României”, că „ideile naționale, pe care s-a întemeiat România, sunt ideile lui M. Kogălniceanu de la 1840 pînă la 1859″.

Sfetnic al domnitorului Al.I.Cuza, ministru, apoi prim-ministru al României, în perioada 1863 – 1865, Kogălniceanu a avut un rol hotărîtor în adoptarea unor reforme cruciale. Ca ministru de externe al țării în 1867 și în perioada 1877–1878, Mihai Kogălniceanu și-a legat numele de actul proclamării independenței de stat a României.

Mihail Kogălniceanu a decedat la Paris pe data de 20 iunie 1891. A fost înmormîntat la Cimitirul „Eternitatea” din Iași.

La 20 iunie 2010, s-au împlinit 119 ani de la moartea unuia din cei mai mari basarabeni pe care i-a avut România. De fapt, România ca stat, există și datorită acestui mare bărbat al neamului românesc.

Sursa: istoria.md

Bibliografie (surse):

Conștiința națională a românilor moldoveni – Gheorghe Ghimpu (http://spiritromanesc.org/files/Constiinta_Nationala_a_Romanilor_Moldoveni_Gheorghe_Ghimpu.pdf)
http://ro.wikipedia.org/wiki/Kogalniceanu
Maria Platon, Dacia literară supt redacția lui Mihail Kogălniceanu, București, Editura Minerva, 1972
Alexandru Zub, Mihail Kogălniceanu. 1817-1891. Biobibliografie, Ed. Enciclopedică Română/ Ed. Militară, București, 1971
Alexandru Zub, Mihail Kogălniceanu istoric, Ed. Junimea, Iași, 1974
Alexandru Zub, Mihail Kogălniceanu, arhitect al României moderne, Ed. Institutul European, Iași, 2005
George Cristea Nicolescu, Mihail Kogălniceanu (1946)
A.D. Xenopol , Mihail Kogalniceanu, 1895

%d blogeri au apreciat: