Rolul învățătorului în păstrarea și transmiterea culturii populare

invatat1

Pentru a vorbi  de  rolul   învățătorului   în  păstrarea  și  transmiterea  culturii  populare,   consider  că  ar fi  bine să facem  câteva referiri  introductive  la  tradiția și folclorul nostru românesc, la românii  din Banatul  sârbesc.

Deci,  și noi românii de  aici,   ca și românii de  pretutindeni,   avem o tradiție și o  cultură populară orală, o cultură  scrisă, după  cum  și o practică tradițională, cum  sunt  obiceiurile  și datinile.  Noi românii din părțile  acestea am  adus  tradițiile noastre,   transmițându-le în mod  viu, fie prin cu­vâ­nt, fie în scris, fie  prin modul nostru de  via­ță. Tradiția românilor din Banatul  sârbesc, a  fost, pe drept cuvânt, un fapt   istoric, fiind  condiționată și  de noile  împrejurări de  viață, de locul  și de  timpul  unde  și  când s-au așezat în părțile acestea. Tradiția noastră a evoluat, încât azi  la  sfârșit  de mileniu s-a înbogățit cu elemente noi. Dar să lăsăm pe  seama spe­cialiștilor analiza evolutivă a acestora din. timpurile cele mai vechi și până azi. Noi  să revenim la  tema noastră.
Punctul nostru de  vedere  de  la care pornim în  prezenta noastră lucrare, este  punctul de  vedere  pedagogic sau școlar și  educațional. Se  poate  spune  că  în domeniul  culturii  populare românești  s-a manifestat  foarte de timpuriu interesul pentru folosirea ei în domeniul  școlii  și  al  educației  copiilor. Trebuie  totuși  să  precizam  că noțiunii de cultură populară în domeniul educației  i  se  atribuie  sensuri multiple. În  primul rând  cultura populară, în plan școlar este luată  în  înțelesul de  cultură folclorică, incluzând  în conținutul  său  un  sistem de  reguli  cu caracter de  axiomă,   care  servesc  ca  îndreptar pentru educația copiilor și a adulților. Acest  sistem de reguli reflectă sub  formă generalizată înțelepciunea pedagogică a poporului care  învățătorii și toate  celelalte  cadre  didactice  pot și  trebuie  s-o propage  în școală. Întradevăr, folclorul, în toată bogăția lui (proverbe și zicători, snoave, basme, balade, descântece și cântece rituale, cântece  de jocuri,  arta și portul etc.), precum și cărțile  populare de  largă circulație, au o funcție  pedagogică,  educativă și instructivă. Prin ele, învățătorul  îndrumă,   călăuzește  procesul  educativ de-a lungul întregii  vieți omenești  (și nu numai la cei tineri și școlari). Astfel, folclorul  de  pildă, reflectă probleme fundamentale ale activității  educative, întreprinse de   învățător,   privind necesitatea,   scopul  și  valoarea  educației.

De exemplu:
“Pământul  cât e  de bun, fără  lucrător  sălbatec  rămâne”.
“Omul cu nici o știință  împodobit, e  ca un  lemn necioplit”.
“Omul cu învățătură îi  curge  aur din gură”.
“Școală face omul om și  altoiul  pomul pom”.
“Cine  știe  carte  are  patru ochi”.
Alte  proverbe  arată educabilitatea omului la orice vârstă, optimismul  pedagogic.

De  exemplu:
“Omul în copilărie  lesne-nvață orice  fie”.
“Tot   învățul  are  și  dezvăț”.
“Omul  cât   trăiește  învață și  tot moare neînvățat”.
Câteva exemple  ce reflectă metodele  de   educație:
“Merele  rele   strică și pe  cele  bune”.
“Capra  sare masa, iada sare  casa”.
Sau exemple de constrângere,   convingere, supraveghere; sau cele care  exprimă calitățile educatorului:
“Copilul  nepedepsit  rămâne neprocopsit”.
“Cine de  cuvânt nu înțelege, nici de  ciomege”.
“Omul nu se bate cu bățul, ci cu cuvântul”.
„Greșeala fiului  tău  că n-o treci cu vederea, că se face obicei”.

“Cu vremea și  cu încetul  se face oțetul”.
“Picătura mică găurește  piatra tare”…
Proverbele  exprimă caracterul  și moravurile unui popor, oglindind viața lui,   modul  său de  a vedea,  de a gândi și  de a simți, idealurile lui. Proverbele acționează educativ și  în alte direcții, prin  ele se  pot organiza o  bună gimnastică a minții, a gustului  estetic  și  a simțului moral. Dar  în zilele  noastre  când învățământul se organizează  tot mai mult  pe  principii științifice, este firesc ca funcția pedagogică a folclorului  să se  atenueze și să-și restrângă raza de  acțiune. Ulciorul  devine  azi  tot mai mult un izvor și  un mod  de  studiu a conștiinței naționale  a  unui popor.

invatat2
În alt sens, cultura populară este  privită sub aspectul  accesibilității, adică o cultură la nivelul  înțelegerii poporului, prin  care  se  vine  în ajutorul  familiei, în vederea efectuării  în mod  corect  a  educației  copiilor. În această direcție  sunt   cunoscute lucrările de sinteză pedagogică ale lui I. Slavici.
În fine, cultura  populară este  înțeleasă și ca îndreptar pentru educația adulților, educația poporului,   așa cum ea  se realizează  în mediul social, în viața postșcolară. În  acest sens  au fost create în România mai multe  asociațiuni, cum a fost cea din Transilvania  “Asociațiunea  transilvăneană pentru literatura română și pentru cultura poporului  român” (ASTRA –  1861) și „Biblioteca populară a Asociațiunii”   apoi  “Ateneul român”   (1865), “Societatea pentru  învățătura  poporului român”  (1866),   “Societatea Filarmonica română”  (1868), “Societatea  amicilor de  Bele-Arte” (1972) etc.

La noi  în Banatul  sârbesc azi  există  „Societatea română de etnografie și folclor” după cum și „Societatea de limba română”, care la fel  acționează în direcția păstrării și cultivării culturii  populare.
Din numărul de  cadre  didactice (și  nu numai învățători) pe care astăzi  în Banatul sârbesc  îl  avem, la opera de  păstrare și transmitere a culturii  populare și  în genere la culturalizarea copiilor și a  tinerilor prin intermediul  culturii populare, avem prea  puțini  participanți și cu însuflețire,  în afară de  un număr de profesori de limba romană și  câțiva oameni  de știință și cultură care  i-au parte la diverse reuniuni. De aceea consideram că o  sarcină a  învățătorilor, dar și a celorlalte cadre didactice, mai ales în mediul sătesc, este chiar păstrarea și răspândirea acestei culturi.  Ea  trebuie  să constituie un aspect al activității desfășurate de învățător în activitatea didactică și în munca lor socială și  culturală de la  sat.
Noi nu avem o  oarecare  experiență privind  păstrarea și  transmiterea acestei  culturi  în școală,   care  să ne  permită  unele generalizări  teoretice   exprimate  în lucrări  scrise sau chiar transmise oral. Unele  referiri se  pot  afla,  adevărat, în revista de  etnografie și folclor din Voivodina, ”Tradiția” și  în special în  lucrarea  subsemnatului  ”Educație și folclor” (Tradiția. nr. 5, decembrie, 1996). Dacă ne-am referi, în mod curent, la funcția învățătorului, dar și a cadrelor didactice în genere, care se vor ocupa de  problematica culturii populare în plan școlar,  atunci am putea menționa necesitatea folosirii  unui  sistem de mijloace, căi și procedee de păstrare și transmitere a culturii populare.
Mai  întâi  consideram că  în  fiecare școală, în fiecare sat unde există învățământ românesc, învățătorul, împreună cu  profesorul  de limbă romană,  trebuie să formeze  un grup  sau un cerc de elevi, de culegători de  folclor și  tradiții populare  din localitatea respectivă. Sub îndrumarea directă a învățătorului și profesorului de limbă și literatură, elevii pot consemna diverse proverbe și zicători, snoave, basme, balade, descântece și cântece rurale, cântece și  jocuri, pot descrie portul de cândva, azi  în dispariție, apoi obiecte de uz casnic care treptat nu se mai găsesc sau se  află undeva aruncate  într-un  colț  al  casei.  Aproape în fiecare localitate de la noi  există măcar o singură  persoană mai în vârstă sau chiar mai tânără, dar interesată de a colecționa obiecte  vechi folosite de bunicii și  strămoșii noștri. Se obține  în felul   acesta colecții  întregi de consemnări, descrieri, chiar însoțite  de fotografii, care se  vor păstra  în biblioteca școlii și  într-o bună zi chiar și publica;  ele pot constitui și un izvor prețios în  întocmirea unei monografii a culturii  populare din  satul  respectiv, învățătorul  împreună cu elevii pot face vizite la gospodarii  satului care dispun de  asemenea obiecte  spre  a putea fi  văzute,   descrise și  chiar colecționate.
Învățătorul sau profesorul de limba și literatura română pot și  trebuie  să propage  tendința de  păstrare și  transmitere a  unei  asemenea culturi  populare și la părinții  elevilor, prin prelegerile și conferințele ocazionale la diverse  adunări  cu aceștia, fie  chiar prin organizarea  unor  expoziții școlare sau sătești tematice unde vor expune obiecte de uz casnic sau cu altă întrebuințare care azi nu se mai  folosesc.
Încheiem succinta expunere de făță cu un citat dintr-un cunoscut autor român care a avut o preocupare de seamă – folcloristica românească. El spunea:”Viața satelor, nu  trebuie iubită  în ceea ce  este  trecător și primitiv, ci  în ceea ce are  ea permanent  și cu posibilități de progres”. Daca școala, învățătorul  satului, trebuie să se inspire din  ea, atunci pe  această cale  trebuie  să se și meargă. În activitatea sa, învățătorul nu  va fi străin de  sat, de mediul înconjurător, de trecutul și chiar prezentul lui, de cultura tradițională; va cunoaște viața și  folclorul său, obiceiurile țărănești  care  sunt  pe cale de dispariție. Școala trebuie mult mai mult  decât  ceea ce a făcut până în  prezent  la noi, să se adrese izvoarelor și documentelor  trecutului și nu numai folclorului. Perioada în care trăim ne-o  cere. Aceasta atât  pentru trecut  cât  și  pentru viitor.
Dr. Trăilă Spăriosu

%d blogeri au apreciat: